Gândurile mele aspre încălzite, demult, între palmele tale, șuieră noaptea a pribegie și fac umbră stelelor pe care timpul le transformase atunci în gardienii suspinelor noastre. E trist orașul, iar tu pleci, aluneci continuu ca rotația unui miez de lună, ca ploaia care coboară cerul într-o amorțire a minții, ca păsările fără cuib pe care tu, cândva, le-ai învățat să cânte muzelor despre oameni. Ai împietrit în dorul meu și praful bătut de vânt te caută prin camerele goale, te strigă, te adulmecă, te șuieră cu vocea mea, te desenează, de nebun, pe oglinzi, te iubește așa cum l-am învățat cândva. Respir totul din chemarea ta, nu țin nimic pentru mine, dar cu apă, nu cu foc. Acolo, pe scările plouate sau ninse de noi, am ridicat lumea prin gânduri. Știam că, undeva, în timp sau alergând printre ramuri, te-ai ascuns de tine. Mi-e un dor adânc și diafan cât… Citește mai departe„Miraj”
"Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînțeles." (Nichita Stănescu)