Încă mai ningi cu otravă
palmele unite în rugă
pe o linie a vieţii
închipuit de bizară,
ucigător de dreapta
şi aştepţi vârcolacul din Lună
să te răsară pe-un tron,
să te uite la soare.
Balonul a vorbit în locul tău,
topind a patimă
un jăratec aruncat din poveste
de o copită fără potcoavă.
Soarele a apus cu marea sa cu tot,
sedusă de întinderea sa leşinată.
Ud şi obosit de atâtea baloane,
rămân cu orizontul, respirând fiecare aerul celuilalt.
Am învăţat azi ceva despre mişcare, despre vectori,
despre iluzia celor două palme care se unesc a speranţă.
Mâine alte linii se vor uni, aruncând lumina din poveste.
Mi-e milă de pământul pe care calci,
de balonul care îşi respira singur aerul,
de timpul care-ţi suporta singurătatea cumpărată din talcioc,
de frunzele care se fac verzi doar când înghit ceva,
de drepturile pe care ţi le-aş putea lua ucigându-ţi orizontul.
Dar tac şi las vântul să-ţi aşeze baloanele
făcându-le mai triste decât sunt.
Soarele meu nu apune niciodată.