Adânc pământ de vorbe,
te caut
și-o ramură din tine se strânge ghemotoc
la picioarele mele, ca un şarpe.
“Muşcă-mă, mi-a strigat, şi dă-mi din otrava ta.
Usucă-mi tâmplele de rugina falsă a vremurilor tale
căci vreau să uit de neamul viperesc, de naşterea vicleană”.
Inima mi s-a rupt în două.
De sus părea crăpată ca un scai uscat prea mult la soare.
“Cât mi-ar trebui oare să-mi conving patosul că trebuie să mă cert cu mine însumi?” m-am întrebat.
Probabil că o treime din timpul pe care-l respir
ori un sfert din viaţa gândului ce mă îndeamnă să fac asta
sau poate un întreg ceas de rotiri în jurul unei elipse transformată, din prea mult dor, într-o covată.
Când am întors privirea să aleg,
acolo, unde habar nu am cine sunt, radiai tu.
“Ce rost mai au toate? m-am întrebat atunci. Ai tot ce vreau:
pe mine, cerul şi o ramură de pământ ghemuită la picioare ca un şarpe.”
Nu m-a auzit, dar m-a lăsat o vreme în surzirea ei oarbă şi mută.
Împreună aveam de toate.
O muşcătură mai lipsea,
dar ea veni cu timpul său de sferturi, treimi sau întreguri din ceea ce urma să fim.
Din nou mă privesc
și din nou nu mă văd.
Poate mă muşcă cineva şi uit cine sunt.
Poate mă muşcă cineva să nu mai adun nimicuri,
sferturi, treimi sau întreguri, căutându-mă în deșert.
Poate mă muşcă cineva să cântăresc atât cât sunt,
nu cum mai ieri, privind în jos spre Andromeda sau Centaur,
un ou crăpat visa.