Sărutul tău mă mistuie ca focul,
iar valul unde amândoi am stat cândva
se aseamănă cu sulița aprinsă a durerii
pe care Cupidon a rătăcit-o iar.
Cândva, pe când bobocul semăna a frunză
și nu părea deloc suav,
te-am așezat în gânduri, lângă mine,
să nu te pierd,
să nu te pierzi.
Trecut-au multe zile de atunci
și înțepenit pe firul de lumină
Pământul însuși se opri
s-așeze-n timpurile sale
o Lună aruncată de pe cer
ca un secret mușcat de veșnicie,
să nu o piardă,
să nu se piardă.
De te așezi pe frunză,
de gândești la fel,
o ploaie care scuipă flăcări
își va vărsa spre tine timpurile reci
căci nu ai voie în lume să îneci
ceea ce lumea însăși crește-n culoarea sa,
sperând că, dezvelit, de Soare te apropii.
Curbați în ceea ce ne-ar duce către stele
fugim în gândul fără de contur
și-l gâtuim în orice seară
că n-are sulițe de ajuns.
E trist pământul printre umbre,
trist mi-s și eu că nu le vad,
dar bucuria care s-a lipit de mine
aduce viitorul înapoi.
Cu dragostea ce-mi împlinește rostul
refuz să cred în piatra care moare
fiindcă arde între noi Puterea,
lumina care rupe senectutea
și o transformă-n vid.
Așa vom ști că „Eu” și „Armoniile Iubirii”
nu vor muri în visul la care să ajungă
doar cel fără de minte sau nebun.