“Aproape tot s-a dus pe ape,
Și cerul și pământul la un loc,
De te gândești că peste pleoape
Zefirul n-a bătut deloc.
Ce toamnă și ce iarnă s-au strâns în amintiri
Că soarele ce-atârnă și pare doar o stea
Se furișează-n tindă, ascuns printre podiri,
Să-și uite miezul sacru și platoșa cea rea.”
Așa grăia copila, aproape surdă, mută,
Aproape vestejită de cerul părăsit,
Ce nu mai vrea să fie nici ruptă, nici răpită
Ca frunza de lumină a pomului vestit.
Într-o vitrină spartă, cu zâmbet ros și palid,
Cu multe roți dințate ce rup din ozalid,
Ne spune că pe ape pământul n-a murit,
Ci a plecat agale din vechiul răsărit
Că nu mai vrea ca timpul să-i spună ce-a iubit
Că nu mai are spațiu în vidul ce-a murit.
E o toamnă tristă în fulgii de zăpadă
Ce stau ca suspendați în pietrele de timp
Și așteaptă să le spune cum să cadă
O voce tunătoare din Olimp.