Respiră, mi-a șoptit o frunză lipită de fereastră.
Respiră încet, a strigat aproape de urechea mea.
Ce stricăciuni au prins viață pe tâmplele tale atât de simple și de adânci?
În tainele vorbirii sale era și un glas al meu,
acela pe care l-am ascuns de toți,
de mine, de scoici, de praful de stele.
Ce bucurie tristă rupea din mine aripile păsărilor fără cioc!
Ce speranțe ascuțite se ridicau și mai aproape de cer,
îndrăznețe, prea îndrăznețe și golite de sevă!
Ce plin eram de margini, de hotare, de mistere
și toate mi se scurgeau pe trup, încet, foarte încet, ca timpurile nestăpânite de nimeni!
Ce accident perfid trăiesc oamenii crezând că sunt seduși!
S-a-ntâmplat ceva copilăresc,
să fiu sărutat pe frunte și să se strice această dezordine perfectă.
Am fost fericit, dar trist de crăpau pietrele în curgerile lor line, foarte line ca timpurile nestăpânite de nimeni.
Vântul săpa în mine o poezie frumoasă, dar eu am crezut că se teme,
așa cum se tem amintirile care-și pregătesc locurile unde le voi ascunde de grijă.
Contur după contur, speranțele se desenau unele pe altele,
așa cum oceanul, de frică sau curaj, își îndeamnă peștii să se sculpteze unii pe alții căutându-le viața.
Am crezut pentru o vreme și a fost fals.
O lume ce-și strigă muțenia prin cald și frig m-a convins că exist?
Respiră, mi-a șoptit o frunză lipită de fereastră.
Respiră ca și cum nu ai fi acolo, a strigat aproape de urechea mea.
S-a-ntâmplat ceva simplu.
S-a-ntâmplat perfect.
Și totul fără mine.