Cândva ai făcut câțiva pași prin mine,
pe vremea când Pământul era gol,
când noi eram două semințe
ce uitaseră una de seva celeilalte.
Te-ai apropiat de gândul meu
și speranțele noastre au devenit dintr-odată două linii curbe,
depărtate de centru,
ascunse de vânt într-un acvariu
în care, pe rând, se înecau frunzele care nu cunoscuseră încă iubirea.
Dar nu erau sinucigașe, așa cum ne șopteau umbrele,
ci pătimașe, de dorul peștilor ce pluteau liberi în mângâierea zefirului,
visând că, poate, într-o zi, verdele lor crud
va deveni rozul blând de pe chipul pruncilor.
Parcă îmi mai amintesc ceva de atunci,
de o mireasmă, de un cântec al tău,
de surâsul unui univers
pe care l-am privit cu disprețul înțeles atunci,
cu teama despărțirii ce ne-a dăruit-o,
cu grija că ecoul acelui surâs
era o rană pe care nu o voi putea închide niciodată,
o rana a tatălui-mamă sau a mamei-tată,
o rană a noastră.
Nu mai știu ce-a urmat.
Nu mai am memoria tristă a acelor locuri.
Știu doar că m-am ascuns sub tălpile tale
pentru că am vrut să mergi mai bine,
să zbori mai frumos,
să te oprești blând.
Am vrut să fiu eu mersul tău
și tot ce faci să mă învăluie,
să uit de mine și de despărțirea de tine.
N-am reușit să clipesc și nu m-ai văzut, ci doar să sclipesc,
dar poveștile mele au învins.
Au mușcat din timpuri și le-au certat
topind șerpii care hrănesc disprețul apoi se laudă că l-au inventat.
Rămâi cu bine speranță,
azi m-am hotărât să trăiesc!