Azi mi-am propus să regret că există mare.
Apoi oceanul s-a așezat la rând
lovindu-mă cu stâncile pe care nu am învățat să le mângâi asemenea lui.
Mi-a spus că vorbele sale de pești, de balene, de corali și de alge
au descântat leagănul acestei lumi și l-au iubit
așa cum lumina se iubește cu roua în diminețile mute de vară.
Auzul meu s-a oprit și priveam fără ochi acolo unde am lipsit atâtea secole.
Azi mi-am propus să regret că ochii văd lumina.
Apoi frunzele mi-au cântat o doină suavă
pe care au învățat-o de la stele, de la lumina lor,
de la dragostea cu care s-au răsfirat peste tot universul ca niște brațe invizibile
pentru a-l îmbrățișa.
Mi-am stins vorba că era prea mică, lipsită de schelet și prea udă.
Peștera în care eram s-a întărit și sufletele celor dragi
se prelingeau pe pereți ca amintirea vieții mele pe chipul tău.
Azi mi-am propus să regret că am cunoscut oameni.
Apoi scările cerului, construite cu atât efort de brațele iubiților mei prieteni, s-au rupt.
Ce drum să aleg?
Picioarele mele nu știu să meargă fără brațele lor,
nu au memoria lui “a dărui” și nici nu pot mângâia atât de viu și pașnic.
Urmărind căderea lor i-am numărat: unu, unu, unu și iar unu.
Atât am recunoscut, căci simplitatea lor perfectă avea doar o singură formă, suavă și irepetabilă.
Am îndrăznit să mă ofer bir neînțelegerii, dar am obosit tare și adânc după cum ne sunt veacurile.
Azi mi-am propus să regret, dar tot ce e în jurul meu nu-mi permite.
Dacă Oceanul, Lumina, Universul m-ar regreta? S-ar dezmembra de dorul ce mi-l poartă?
M-am semănat în locul pe care nu l-am cunoscut încă.
Cine știe, poate că într-o zi răsar cu uitare cu tot
și poate rămân acolo, să încui regretul prietenului nenăscut
înainte de a se semăna,
așa cum nenăscute brațe din nenăscuții ochii
usucă-n gheața nordului
orgoliul meu rănit.