Sâmburele de migdală

Acolo sunt eu,
în pustietate!
E cald ziua.
E frig noaptea.
Pentru unii, o banalitate geografică.
Nu se vede că nu am frunze.
Nu se vede că ramurile sunt uscate.
Se vede seva care se prelinge prin ramurile crăpate,
cea care urcă, oarbă, undeva, alungată.
Cine ești tu? m-a întrebat un iepure.
Hrana! am răspuns.
Cine ești tu? m-a întrebat un vierme.
Hrana! am răspuns.
Cine ești tu? m-a întrebat soarele.
Aproape NU!
Cât de aproape?
Aritmic!
Cine ești tu? m-a întrebat omul.
Altul, i-am răspuns,
de azi, mai aproape de pietrele care ard, dar spun adevărul,
mai nostalgic decât frunzele care se ofilesc prea repede, dar se bucură că uită,
mai iubitor față de lumina care stinge fierbințeala unei patimi și distruge un blestem.
Știu unde mă doare
si mai știu că acolo va crește ceva frumos
care, cândva, va avea frunze frumoase, o coajă puternică
și o sevă care nu se va mai certa cu ea însăși niciodată.
E primăvară, chiar dacă fierbințeala ne spune o altă poveste.
Bine ai venit, adâncime!
E bun amarul. Ce bogați suntem!