Construim din lăuntru ceea ce credem că înțelegem – vise, curajul,
adică frunze care au ruginit înainte de a se naște.
A venit toamna, mi-am zis,
acea toamnă în care visul picură ca fulgii pe câmpiile golașe,
lăudându-se cu pajiștile imaginare
și cu hrana celor mulți, iubită de cei puțini.
Strâng în pumni sufletul părtaș la o lumină palidă și respir.
Îi vorbesc și nu mă aud spunând nimic,
dar, poate, nici nu știu să vorbesc pe limba lui.
Știu doar că am vrut să simt cum sunt, iar acum picur departe, foarte departe,
într-o arcă pe o mare înghețată,
în lumina unei lumânări
care arde cu tristețea că viața sa le arată celorlalți ce să vadă:
umbrele, vasul său ruginit, singurătatea criptică pentru care s-a născut.
A venit toamna și a alungat furtuna.
Ce-aș face fără fulgii tomnatici?
Aș fi o simplă făclie care arde până când se topește de tot,
până simplifică totul cu flăcările,
până se preschimbă în scânteile care se ridică, asemenea vorbelor, și mor de dorul stelelor.
A venit toamna,
și-mi cad vorbele ca frunzele albe de gheață,
ca fulgii ce se topesc printre scânteile lemnelor arzând în sobă.
Am și musafiri în seara aceasta – o umbră mută,
o mână care nu atinge,
o pasăre care nu se plictisește să tot ardă și să iubească pajiștile imaginare,
cele unde eu nu voi ajunge niciodată.
Dar e bine.