Sunt o poză pentru tine, artistule,
o poză ruptă dintr-o furtună,
atârnată, o vreme, pe frunzele gata pregătite pentru un studiu.
Ieri mi-am amintit de firele tale de păr, lungi, răsfirate, surde,
uitate acolo unde mi-ai spus că se termină lumea,
acolo unde ai povestit mult, foarte mult, despre tine,
dând din mâini, din crengi, din tot ce ai luat de la alții.
Sunt o poză pentru tine, artistule,
una fără culoare, fără tuș, fără contur, fără formă.
Când mi-ai spus cum să fiu, am murit.
Am murit din nou când am reînviat pentru tine.
Ce prostie! Mi-e clar doar cât de absurd este să plouă în simplitatea ei.
Nu mi-e clar nimic despre roua mea și nici de cascadele rotative ale sărutului tău.
Acum, când te văd o celulă care se evaporă continuu,
îmi place cum sunt, cum pot, cum văd,
îmi place când mi se povestește
despre ploaia care a murit în brațele desertului înspumat de ea.
Aceasta este viața unei picături de cerneală.
A visat cât a picurat.
S-a prelins cât a fost gândită.
Sunt o poză pentru tine, artistule,
zise ecoul nemuririi.
Știu că mă iubești. Știu că mă cauți pe nume.
Îți mai amintești de noi, arșiță înspumată?