Miraj

Gândurile mele aspre încălzite, demult, între palmele tale,
șuieră noaptea a pribegie
și fac umbră stelelor
pe care timpul le transformase atunci în gardienii suspinelor noastre.
E trist orașul, iar tu pleci, aluneci continuu
ca rotația unui miez de lună,
ca ploaia care coboară cerul într-o amorțire a minții,
ca păsările fără cuib pe care tu,
cândva, le-ai învățat să cânte muzelor despre oameni.
Ai împietrit în dorul meu
și praful bătut de vânt te caută prin camerele goale,
te strigă, te adulmecă, te șuieră cu vocea mea,
te desenează, de nebun, pe oglinzi,
te iubește așa cum l-am învățat cândva.
Respir totul din chemarea ta,
nu țin nimic pentru mine,
dar cu apă, nu cu foc.
Acolo, pe scările plouate sau ninse de noi,
am ridicat lumea prin gânduri.
Știam că, undeva, în timp sau alergând printre ramuri, te-ai ascuns de tine.
Mi-e un dor adânc și diafan
cât zidurile unei grădini secrete
și scriu din chemarea ta căci tac adânc și diafan din tine;
în mine nu mai sunt.
Ai mai rămas o zare doar,
o boare mătăsoasă ce-mi atinge palma
să-ți pot cuprinde steaua
lipită de un întuneric slab și crud.
(15.XII.2022)