Precious (2009)

Wow, ce film ciudat! Nu cred ca as putea sa-l vad a doua oara, insa nici nu este nevoie pentru ca mesajul este clar, iar duritatea realitatii la care se face trimitere de asemenea evidenta. Chiar n-am crezut ca-l voi indragi!
In Precious toate merg spre o idee solida, aceea ca pentru a reusi in viata originea, trecutul, experientele pot sa nu conteze cand vrei sa te desprinzi. O buna parte a filmului vedeam totul in negru, totul mi se parea deosebit de agresiv, chiar si inocenta, din diverse cauze, o vedea in totalitate agresata si pusa la colt sau transformata intr-o unealta a vulgaritatii; pana si profesoara, exponentul pozitiv, frumoasa la trup si minte, calda, inteligenta, are drama ei pe care si-a putut-o gestiona pentru a fi multumita cu sine si a reusi in viata. Ea este de asemenea certata cu mama si lesbiana.
Am digerat greu acest film si de cand l-am vazut ma gandesc cu o oarecare incantare „ce bine ca nu traiesc printre ei!”. Am inteles insa ca filmul este o alegorie asupra suferintei si chinurilor fiecaruia. Se porneste de la scene care par perfect adevarate, ce contin mesaje emotionale dure, socante, asta pentru ca inca de la primul gand le consideri reale si in continuu te lasi mistuit de dispretul fata de aceasta rasa care are in prezent exponenti vulgari, agresivi si dizarmoniosi intr-o explozie de vitalitate de invidiat, si se incheie in tonuri universale, care gaseste in mintea fiecaruia un echivalent pentru a-i integra valoarea in propria viata. Fiecaruia i s-a intamplat ca, de-a lungul vietii, sa fie protagonistul unor scene agresive, poate nu asa ca in film, dar pe care sa le traiasca la fel de intens. Tocmai de aceea finalul filmului ne reaminteste ca sacrificiul, vointa, speranta, puterea de a rezista sunt universale.
Personajul are 16 ani, actrita sugereaza o alta varsta si datorita acestei contradictii ajungi sa participi cu agresivitate la scenele violente. Cand realizezi ca 16 ani inseamna adolescenta, ti se increteste pielea urmarindu-i lui Precious intamplarile vietii. Ce poveste dura si cat de bine a stiu sa o spuna regizorul!
Cu riscul sa nemultumesc pe unii, Gabourey Sidibe, actrita din rolul principal, nu prea are ce cauta langa celelalte nominalizate. Rolul feminin este evidentiat de regizor si scenariu, nu de maniera originala a actritei. Sunt scene cand ai impresia ca nici nu joaca, ci este si ea acolo in decor. Nu pulseaza, nu-ti atrage atentia, nu eclipseaza. Are o atitudine fireasca fata de rol si consider ca-l abordeaza corect, dar nu exceleaza. Cu siguranta a fost un motiv pentru care a fost nominalizata, insa mie imi scapa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.