An Education (2009)

In anul 1961, in suburbiile Londrei, inteligenta adolescenta in varsta de 16 ani pe nume Jenny se pregateste asiduu pentru a intra la Universitatea Oxford si a satisface pretentiile conservatorilor ei parinti Jack si Marjorie. Plictisita de rutina zilnica pe care o presupune viata de liceeana, Jenny este fericita atunci cand il cunoaste pe David, un barbat carismatic si fermecator, care este de doua ori mai in varsta decat ea. David o vrajeste repede pe fata lipsita de experienta si ii incanta atat de mult pe Marjorie si Jack incat acestia ii permit lui Jenny sa plece impreuna cu el in excursii de week-end, sa frecventeze baruri aglomerate pana la ore tarzii ale noptii si sa mearga la concerte de muzica clasica si la licitatii de obiecte de arta. Indragostita de David si ademenita de acest stil de viata libertin si luxos, Jenny uita de planurile de a deveni studenta la Oxford si isi pune astfel viitorul in pericol. Alternativa incitanta de educatie pe care i-o ofera acest playboy stilat i se pare fetei mult mai atractiva decat educatia traditionala pe care a primit-o de la parinti, dar riscul pe care si-l asuma devenind o femeie sofisticata sub bagheta mentorului ei este acela de a uita cine este cu adevarat.” (sursa: http://www.cinemarx.ro/filme/An-Education-An-Education-428531.html)

Pentru mine, centrul de greutate al filmului apare in scena in care Jenny discuta pentru a doua oara cu directoarea scolii. In ipostaza sa de exponent al traditionalismului, al unui sistem, directoarea isi apara conceptual, credinta si regulile. Ea se arata indignata de originea viitorului sot (e evreu) si isi exprima penibil argumentul. Intr-o astfel de situatie Jenny – tanara generatie – cauta in explicatiile ei rostul educatiei, a lecturilor plictisitoare care ruineaza bucuriile vietii la varsta la care sunt percepute in intensitatea lor cea mai mare. In aceasta scena, in spatele lui Jenny, in decor, se vad initial 7, apoi 8 cupe, probabil distinctii primite de elevii scolii la concursuri. Decorul intr-un film nu este intamplator. El este construit pana in cele mai mici detalii si tocmai de aceea plasarea actritei intr-un asemenea cadru sugereaza un paradox: in timp ce noi judecam evreii dupa situatii despre care ni s-a povestit (Iisus ucis de evrei) ei ne domina sistemul social, educational, mentalitatea pana in cele mai mici detalii. Mi s-a parut elocventa aceasta sugestie si un element definitoriu al filmului. Acesta pare sa fie momentul cand Jenny se separa si plasarea acestei delimitari in preajma simbolui nu mi se pare deloc intamplatoare. Intreg filmul este de fapt o alegorie a jocului de-a realitatea construita pe comparatia intre iluzia unei vieti simple, pure, inaltatoare prin preocupari sau idealuri si duritatea ce o inspira cealalta parte. Privind acest laimotiv al filmului prin prisma acestei scene, ideea avantajeaza in mod clar mentalitatea evreiasca, laudata subtil si pusa intr-o lumina favorabila prin coborarea nivelului de intelegere al celeilalte parti. O femeie educata, si pe deasupra directoarea unei scoli, nu isi invoca obsesiile mistice pentru a-si dovedi prin asta superioritatea. Atunci cand o va face va fi o justificare a alegerii sale, nu un argument. Ori, scena, pentru care Emma Thomson are un 10 cu plus din partea mea, aduce un deserviciu societatii educate de tip aristocrat care isi atribuie meritul educarii fara a-si fi rezolvat problema antisemistismului de provincie.
Nu stiu cat de veridica este aceasta moda a “evreismelor” si cat de utila este inclinatia ganditorului sau creatorului modern catre acest sector al culturii mondiale. Personal, consider ca se exagereaza intr-un mod patetic si, prin perseverenta, devine chiar jenant, indiferent ca sunt alese laudele, ori injurii. Cu atat mai grava pare situatia cu cat mesajul devine mai subtil, deci se sustrage unor intamplari biografice ce nu pot fi contestate pentru ca asta spune realitatea.
Am aceasta dilema si mi-o exprim aici pentru ca filmul mi-a amplificat-o. Intoarcerea lui Jenny la scoala si acceptarea ei la Oxford scoate in evidenta ca aceasta lupta cu trecutul, cu prejudecatile, indiferent de nivelul lor, este iluzorie si ca visul unui viitor luminos poate fi, de asemenea, iluzoriu. Viata trebuie sa-si urmeze cursul ei firesc cu neajunsurile si bucuriile specifice fiecarei perioade. A depasi o linie inseamna a-ti asuma o mare raspundere, inseamna a risca sa nu poti ajunge unde iti doresti, dar nici sa te mai pot intoarce. In An Education gasim calea cea mai fericita, pe care filmul o prezinta ca pe un avertisment. In realitate nenorocul este atat de viu si de dureros incat in loc de ceai si trei biscuiti, dupa ce am ales geseala in locul unei decizii constructive, viata ne ofera savoarea amara a dezamagirii. Pentru ca intelepciunea este o perla rara, mai ales la varsta adolescentei, filmul ne indeamna la maturitate si, la final, ne sugereaza o solutie: sa ne purtam ca si cum nu am trait niciodata tristetea, dezastrul sau nefericirea. Sa o luam de la capat ca si cum ar fi prima data. Noi tinerii putem face asta pentru ca, noua, viata ne ofera cele mai multe oportunitati. La aceasta varsta iubirea sau tristetea au o intensitate colosala, poate de aceea bucuriile sunt “mature, dar nu intelepte” (cum se aprecia Jenny intr-un anumit moment fata de profesoara ei), firul intamplarilor pur si simplu electrizant, iar Carey Mulligan (Jenny) absolut speciala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.