De ceva vreme încoace ne-am dat şi noi cu lumea bună şi ne-am învăţa să cinstim zile ciudate, care nu au pentru romani o prea mare semnificaţie: Ziua Europei (9 mai), Ziua Europeană a Limbilor (26 septembrie), Ziua Mondială fără Tutun (31 mai), Ziua Internaţională a Biodiversităţii (22 mai), chiar Ziua Internaţională a Stângacilor (13 august) ş.a., dar nu suntem obişnuiţi să cinstim cum se cuvine ziua oficială a naşterii lui Eminescu. Această deprindere ar trebuie să se formeze în şcoală, însă şcoala nu se mai ocupă de mult timp de educaţie tinerilor.
Deşi 15 ianuarie, ca zi de naştere a marelui poet, este controversată, existând surse care atestă ca 20 decembrie 1849 este dată reală a naşterii sale, când se pune problema cinstirii memorie sale nu contează prea mult dată.
Promulgată în 6 decembrie 2010 de preşedintele ţării legea care transformă ziua lui Eminescu în Ziua Culturii este cel puţin aşa cum susţinea ministrul culturii Kelemen Hunor „o reverenţă în faţa a ceea ce este bun, frumos şi nobil”. Cred că este mai mult decât atât, este în sfârşit o mare recunoaştere şi o implementare a imaginii marelui poet în conştiinţa naţională, ca o etapă firească ce vine după demersurile culturale întreţinute de-a lungul timpului.
Deşi există riscul ca în timp Ziua Culturii să integreze manifestări ample care să pună în umbra semnificaţia reală a lui 15 ianuarie, cred că este o iniţiativă corectă şi lăudabilă.
Trebuiau să poarte un nume
de Marin Sorescu
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara în jurul focului poezii –
„Miorita” si „Luceafarul” si „Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fara vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fara sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.