Caotica Ana (2007)

“Ana este un spirit liber care-şi exprimă pasiunea pentru viaţă prin pictură. Justine, o bogată protectoare a artelor, o invită să-şi completeze studiile la Madrid, în grupul ei de artişti. Pentru Ana, acesta va fi începutul unei călătorii care o va face să descopere continente noi, vieţi trecute şi mituri îndepărtate. Ana va încerca să rupă lanţul de violenţă ancestrală ce se iveşte în uşile pe care le pictează, iar la final va trebui să aleagă: va deveni un monstru sau o prinţesă?

”Caotica Ana” este o călătoria a Anei pe parcursul a patru ani din viaţa ei, de la 18 la 22 de ani. O numărătoare inversă, 10, 9, 8, 7… până la 0, ca în hipnoză, o numărătoare de-a lungul căreia Ana îşi va da seama că nu trăieşte singură, ca existenţa ei pare continuarea altor vieţi ale altor tinere, care au murit tragic, dar continua să trăiască în subconştientul ei. Acesta este haosul Anei.” (http://www.cinemagia.ro/filme/caotica-ana-haotica-ana-20323/)

Am observat că există păreri virulente la adresa acestui film, imputându-i-se o înţelegere falsă sau superficială a misticii, pe alocuri integrate pervers sau îndrăzneţ, însă eu l-am găsit cel puţin interesant, dacă nu chiar genial. Lovit încă de la începutul său de imaginile puţin cam deschise la “decor” pentru a sugera un înţeles adânc, am continuat să-mi ţin interesul îndreptat asupra mesajului, asupra a ceea ce se intercalează, chiar de la început, printre câteva obscenităţi: dragostea de viaţă. Într-un mediu artistic, în care unii dintre protagonişti îşi depăşesc nivelul de fiinţă talentată (care atinge ceea ce alţii nu pot atinge), însuşindu-şi condiţia de geniu (care atinge idealuri pe care alţii nici măcar nu şi le pot imagina) cromatica plăcerilor, a dezamăgirilor şi a libertăţii de a te exprima conform propriei simţiri este unul dintre elementele originale ale filmului. În mod sigur viaţa unui artist, fie el sau nu plastic, nu este aşa simplă şi coordonată de dezinhibiţii cum sugerează la un moment dat filmul, ci, pe alocuri, chiar motivată de inhibiţii. “Caotica Ana” pozitivează acest mediu şi impregnează conştiinţa privitorului cu plăcerea de a da curs liber sentimentelor, de a le exprima prin artă. Relaţiile libere, promovate în film, ţin de picanteriile cinematografiei. Când se vorbeşte despre dragoste, dacă ea nu afişează şi nudul, atunci devine plictisitoare, iar dacă în cadru apar tineri şi dacă actul sexual nu este simulat, atmosfera scenei nu este percepută, iar mesajul devine voalat.
Pornită sugestiv dintr-o peşteră, locuinţă pe care o împărţea cu tatăl ei, Ana ajutată de un hipnoterapeut, îşi descoperă partea întunecată a fiinţei sale, destinul violent care a făcut-o să se tot perinde de la o existenţă la alta iubind şi suferind cu atât mai mult cu cât dragostea i-a fost mai mare. Această trecere de la viaţă la moarte, această combinaţie cel puţin stranie, se ţine departe de tenta filmului religios sau fantasy, şi vine cu un mesaj holistic acel pe care, dacă am fi captaţi de acelaşi set de experienţe l-am formula la fel: “[…] realizezi că atunci când biologia ta se sfârşeşte, nu totul se termină, că sufletul tău se integrează în alt organism. Ai spus cã la sfârşit, nu este nimic, dar e cealaltă cale. Acumulăm. Moartea nu goleşte, umple.”
Este mai puţin important ce descoperă Ana în toate şedinţele sale de hipnoterapie, pentru că, de altfel, nici nu se insistă mult pe această latură. Este însă esenţial modul cum încearcă ea să-şi schimbe destinul fatalist pe care şi l-a descoperit. Totul în jurul ei era integrat în acest fatalism (uşile pe care le tot desena şi care se vor dovedi căi de acces spre vieţile trecute, visul tatălui ei de asemenea indică un posibil sfârşit ş.a.). Cu toate că dispune de o personalitate sensibilă, îi place să fie atinsă, se bucură de lumină, culori, de forme, dezvoltă o empatie faţă de tot ceea ce interacţionează cu ea, toate scenele sfârşesc în a se confrunta cu agresivitatea unei societăţi dispusă să încadreze, să catalogheze, să impună trăirea unei drame colective, cea a războiului sau a discriminării.
Justine are în film rolul de liant. Ea o poate indica pe mama pe care nu a avut-o niciodată sau personificarea elementului care o duce pe Ana spre împlinirea destinului. Amândouă motive sunt inserate în film în proporţii relativ egale, chiar dacă la un moment dat prezenţa ei devine puţin cam deranjantă, aspect uşor atenuat de încântătoarea Charlotte Tessa Rampling. Întâlnirea cu Said (Nicolas Cazale) reprezintă un element absolut minunat al filmului construit pe motivul vulturului (libertatea, cunoaşterea, curajul) ca similitudine dintre cele două creaţii.
Iubită şi părăsită de două ori de acest personaj misterios, deci rănită în ceea ce nu cunoscuse în această viaţă până la el (dragostea) şi rămasă fără familie (îi moare tatăl) Ana îşi urmăreşte cu insistenţă dezideratul său „N-am nici cea mai micã ideea ce vreau să fac, unde să merg.” căutând de fapt cu şi mai multă intensitate secunda când va fi eliberată de povara trecutului. În felul acesta, suita de experienţe, cele care îi vin din existenţele succesive, ne-o relevă în ipostaza femeii perfecte: mamă, iubita, războinic, vrăjitoare. În final, cu cât acumulează mai multă experienţă şi se apropie mai mult de momentul de început al acestui şir de reîncarnări, imaginea ei este asemuită unei zeiţe care şi-a luat de-a lungul a 2000 de ani diverse chipuri pentru a-i învăţa pe oameni lecţia iubirii şi sacrificiului. Dând dovadă de un curaj nebun, îşi înfruntă frica cea mai mare, adică pe creatorul războiului, ceea ce ne duce cu gândul la o imagine supradimensionată a personajului Ana, devenind astfel întruchiparea idealului paşnic pe care îl conţine subconştientul colectiv, dorinţa umanităţii de a sfida războiul sau orice formă de agresivitate. Înclin mai mult spre acest mesaj, pentru că se face clar legătura între secvenţa de început, cu vulturul care sfidat de porumbiţă o sfâşie pe aceasta, şi cea din finalul filmului în care Ana, asemenea porumbiţei aflată în zborul său paşnic lipsit de direcţie sau scop, sfidează atracţia lui Halcon, ce personifică aici trecutul agresiv cel care menţine o tradiţie absurdă, aceea de a distruge orice umbră de speranţă, puritate, simţ estetic, libertate sau dragoste. Ana nu moare, asemenea porumbiţei, ci este salvată probabil de insistenţa cu care şi-a retrăit moartea fiecărei existenţe rememorate.
Filmul are un final optimist şi tonic. Cu faţa tumefiată din cauza loviturilor primite de la Halcon, ceea ce şochează trecătorii, Ana, de acum liberă, râde, se bucura de viaţă, se bucura că trăieşte şi trecând pe lângă statuia lui Venus reprezentată fără cap şi fără braţe, sugerează ideea de transformare, redevenire, poate chiar reînviere, victorie ce reprezintă şansa omenirii de a se ridica deasupra condiţiei sale. Chiar dacă există reîncarnare, nu există fatalitate infinită, ea vine doar când este acceptată, doar dacă oamenii nu au suficientă putere pentru a depăşi obstacolele, doar dacă nu aleg libertatea de a trăi viaţa cu curaj, nu teama de a fugi de consecinţele sale dramatice.
Încărcat de simboluri valoroase, “Caotica Ana” nu este un film moralizator, nici unul care să ne facă educaţie mistică, însă nici unul care să ne convingă de o realitate subtilă, de vreme ce o învăluie în simboluri şi o depărtează de posibilul ei caracter real, ci este un film despre curaj, despre conturarea tiparului existenţial al omului cu talentele şi durerile sale, cu încercările sale periculoase, dar şi cu multiplele sale ipostaze în care să descopere că, aşa cum învăţătura ezoterică ne spune, aici, în această lume, experimentăm ideea de corp, nu ideea de spirit pentru că fiinţa este, întâi de toate, spirit liber de orice condiţionare implicită care alege conjunctural să fie sclavul propriilor sale limitări născute din experienţe neînţelese.
“Caotica Ana” este un film ezoteric, însă nu pentru teoreticieni, ci pentru practicanţi, adică pentru cei care de multe ori au trăit haosul care se naşte din dorinţa de a descoperi esenţa adevărului în spatele unor condiţionări terifiante, cele pe care omul însuşi şi le construieşte în permanenţă. Poate de aceea Ana trăieşte cu o intensitate haotică, adică umană, atingerea necunoscutului şi întâlnirea cu Vulturul, a cărui pradă suntem din prima clipă a naşterii noastre.
Moartea nu goleşte, umple!

Share on Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *