Bărbierul din Siberia (1998)

Într-un tren, un tânăr cadet rus, Andre Tolstoi, o întâlneşte pe frumoasă Jane Callahan, aşteptata de tatăl ei la Moscova. Se naşte brusc o idilă şi cei doi se reîntâlnesc apoi în diferite ipostaze încărcate de tragedie sau umor. Atunci când sentimentele sunt mai aprinse mai înflăcărate, Andre află că de fapt Dougla McCraken este tatăl ei vitreg, iar ea, la Moscova, îşi joacă rolul de damă de companie pentru a-i obţine banii necesari finanţării invenţiei sale, o maşină de tăiat lemne pe care o va numi sugestiv “Bărbierul din Siberia”. În jurul acestui motiv se naşte o întreagă intrigă, într-o structură natiravă simplă, ce gustă în fiecare clipă din realitate şi readuce motivul iubirii imposibile aproape de marile opere ale lumii. Pentru a obţine banii necesari şi a intra în graţiile ducelui, Jane are nevoie de însuşi superiorul lui Andre, generalul Radlov, pe care reuşeşte să-l cucerească prin trucuri ieftine, savurate de naivitatea unui bărbat care şi-a dedica întreaga viaţă carierei militare şi mai puţin cunoaşterii pericolelor pe care le presupune traiul comun. Pentru că întreaga seducţie a generalului s-a bazat pe minciună, inima tânără şi naivă a lui Andre nu poate înţelege sensul cuvintelor şi trăieşte o dramă care avea să-i schimbe complet sensul vieţii. Într-un incident ce se consumă în cadrul ultimei reprezentaţii, o tradiţie a Şcolii Militare, aceea de a interpreta Nunta lui Figaro a lui Mozart, lui Andre i se stinge treptat vocea cu care a încântat auditoriul în prestaţiile anterioare şi într-un act necugetat îşi atacă superiorul care ocupa în public un loc lângă iubirea vieţii lui, Jane Callahan. Construită cu un special simţ al detaliului scena, care avea să-i schimbe viaţa pe deplin, este un adevărat centru de greutate al filmului. Acuzat pe nedrept că a atentat la viaţa ducelui, Andre Tolstoi este considerat trădător şi deportat în Siberia, unde peste 10 ani Jane, împreună cu tatăl ei vitreg, îşi va testa hidoasa maşinărie care avea să toace nu copacii din Siberia, ci dragostea pură dintre doi oameni care proveneau din medii sociale diferite. În încercarea ei de a-l reîntâlni află că Andre şi-a refăcut viaţa şi că destinele lor s-au separat definitiv.

Considerat un Spielberg al filmului rus, Nikita Mihalkov (n. 21 octombrie 1945) reconstruieşte istoria pătimaşă a unei poveşti de iubire într-un decor de o frumuseţe rară, cel al sfârşitului de secol al XIX-lea din Rusia. Prezent el însuşi în film, Nikita Mihalkov îl interpretează pe tarul Alexandru III (1881-1894) care a promovat naționalismul rusesc şi a devenit un factor hotărâtor pentru sprijinirea luptei de eliberare națională a balcanicilor creștini-ortodocși de sub jugul otoman. Nu a fost un ţar iubit de popor tocmai datorită conservatorismului său, însă dragostea sa faţă de glie şi tradiţie este minunat inserată în film prin discursul său în faţa absolvenţilor: “Domnilor ofiţeri, nu uitaţi, nu e prea greu să înfrunţi furtuna de gloanţe. Curajul înseamnă răbdare. Răbdarea într-o situaţie periculoasă duce la victorie. Soldatul rus este viteaz, dârz, răbdător şi asta îl face de neînfrânt.” Filmul nu insistă deloc pe partea istorică, ci doar pe idila celor doi reuşind să construiască o superproducţie în care s-au folosit 5000 de figuranţi şi 3000 de costume.
Pornind cu scenariu, prestaţia actorilor şi până la decorul schimbat cu grijă să nu bruscheze emoţia privitorului, ecranizarea „Bărbierul din Siberia” a lui Mihalkov te face să te îndrăgosteşti de Rusia, fără să-ţi manipuleze sentimentele prin comparaţii brutale între două tipuri de culturi deduse din relaţia Jane (occident) versus Andre (orient). “Бог простит” (Dumnezeu să te ierte) ne este nouă romanilor o expresie atât de familiară pe care am reuşit să o integrăm în tradiţie prin intermediul credinţei, promovată într-o vreme la noi prin limba slavonă. Ceva din înţelepciunea lor, amestecată în votcă şi servită cu o porţie dublă de ciomăgeală la Festivalul Clătitelor cucereşte inimile serbede ale occidentalilor incapabili să înţeleagă apropierea rusului de frigul care îţi îngheaţă sângele în vene şi concepţia lor despre dragoste: “Dragostea e ca pojarul, se-ntâmplă doar o dată şi îţi schimbă viaţa” (generalul Radlov). Nu te poţi detaşa de cadrele largi, de imaginea de ansamblu încadrată în sunetul clopotului, de liniştea care te învăluie, de ecoul unor sunete vagi pe care le auzi, ca în natură, din depărtare, răspândindu-se peste tot, discret şi mai vrei să-i mai vezi, să-i mai auzi să retrăieşti alături de ei, iar şi iar, momente memorabile ca lecţia despre fericire a lui Gabriel Garcia Marquez: “Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.”

2 comentarii la „Bărbierul din Siberia (1998)

  1. Mihaela spune:

    „Exista momente in viata cand legile inimii sunt mai presus decat legile scrise…..Cat de orbi si naivi suntem cand ne socotim stapani pe vietile si pe puterile noastre. ….”

    Totul este la superlativ in „Barbierul din Siberia”..o atmosfera din care ai vrea sa nu mai ieşi, dupa ce filmul se termină…

  2. Anonim spune:

    F A B U L O S.

Dă-i un răspuns lui Mihaela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.