Inklings sau niciodată singur

Inklings, cel legat de personalitatea lui J.R. Tolkien în calitate de iniţiator, este un grup de discuţii literare asociat cu Oxford (Anglia) pe care mulţi îl considerau, la vremea la care funcţiona, drept o asociere cel puţin neobişnuită între persoane cu preocupări şi viziuni similare asupra literaturii fantastice.
În realitate, Inklings a grupat minţi luminate ale literaturii secolului al XX-lea ce ne-au oferit valoroase romane, lucrări ştiinţifice, cu specific mitologic ori creştin, având o contribuţie substanţială în redefinirea conceptului de fantezie, credinţă sau evoluţie a conştiinţei. Membrii acestei organizaţii literare considerau că ei nu fac parte dintr-un club deoarece nu au un lider, nu au o agendă şi nu au nici reguli. Ei se întâlnesc prin liber consimţământ, stabilind de comun acord locaţia şi data precisă.
Mulţi cititori, care nu au manifestat până acum interes faţă de biografiile autorilor, au considerat că marile lor lucrări s-au născut în faţa unor birouri somptuoase sau sărăcăcioase, în care autorul este lovit de inspiraţie, se pune pe scris şi scrie zile şi nopţi în şir până când îşi finalizează opera. Cu siguranţă sunt şi autori care au preferat acest mod de a scrie, însă cei mai mulţi îşi formează de timpuriu un stil de viaţă în care îşi integrează plăcerea de a scrie, bucuria de a se lăsa în voia inspiraţie şi nu doresc să se abată de la obiceiul acesta ca un copil care nu se poate separa de jocul său. Asta implică un program zilnic, respectat cu stricteţe şi nu doar în ceea ce priveşte scrisul, ci şi în cel al lecturii sau în documentarea de teren. Cele mai multe dintre opere sunt lucrate în timp, cu pauze între capitole, cu intervale dedicate revizuirii lor în care autorii se aplecau asupra unor detalii, asupra structurii narative sau chiar a definirii unor personaje prin intervenţiile prietenilor, asociaţilor sau prin sfaturile unor cititori respectuoşi şi devotaţi. Deşi atenţi ca recomandările lor să nu ducă finalitatea spre alte zone decât au intenţionat, autorii integrează sugestiile definitivându-şi operele pe care cu toţii le îndrăgim şi pe care cu plăcere le consultăm sau le recitim.
Inklings a apărut în 1931 în mod oficial la Oxfornd, înfiinţat de Edward Tangye Lean, fratele mai mic al lui David Lean, marele regizor şi scenarist de mai târziu ce avea să devină celebru prin “Podurile din River Kwai” (1957), “Lawrence al Arabiei” (1962), Doctor Zhivago (1965) sau ecranizările din 1946 şi respectiv 1948 după Charles Dickens (“Marile speranţe” şi “Oliver Twist”). Lean nu a avut mari aşteptări la înfiinţarea acestui club, deşi Oxfordul avea o tradiţie în constituirea a multor grupuri, nu neapărat cu specific literar. El intenţiona să studieze, împreună cu colegii săi, care se adresau unii altora cu apelativul “don”, cărţile neterminate. Chiar de la început întâlnirile lor au făcut istorie pentru că îi aveam printre ei pe J.R.Tolkie, părintele genului fantasy, C.S.Lewis şi Owen Bartfield considerat mai târziu, după absolvirea lui Lean, când grupul s-a reformat, drept “primul şi ultimul inklings”, fiind ultimul cronologic ce avea să se stingă pe 14 decembrie 1997, la vârsta de 99 de ani.

J.R. Tolkien
Numelui „Tolkien” i se atribuie o origine germană păstrată din partea familiei tatălui care se pare că ar fi migrat din Saxonia, în secolul al XVIII-lea. Arthur Tolkien a fost funcţionar la bancă, şi a plecat în Africa de Sud în 1890, alături de Mabel Suffield, soţia sa, pentru o mai bună perspectivă profesională.
John Ronald Reuel Tolkien s-a născut pe 3 ianuarie 1892, Bloomfontein, Africa de Sud, dar la vărsata de trei ani s-a întors în Anglia cu Mabel, mama sa, în ceea ce trebuia să fie o vizită lungă de familie. La numai un an după, tatăl sau moare în Africa de Sud (15 februarie 1896) de febră reumatică, lăsându-l pe John şi pe fratele sau ai mic, Hilary Arthur Reuel (n. 17 februarie 1894), cu puţine amintiri referitoare la persoană sa. A avut o copilărie fericită petrecută la Warwickshire locul care i-a inspirat probabil ţinutul Shire din “Lord of the Rings”. Un alt eveniment din copilărie, de această dată nefericit, care l-a inspirat în conturarea unor personaje memorabile, ca Gandalf, vrăjitorul din trilogia “Lord of the Rings” s-a petrecut când a fost muşcat de păianjenul babuin, o specie de tarantulă care nu înţeapă decât când este în pericol. Medicul T. Quimby la îngrijit cu o mare atenţia ceea ce avea să marcheze amintirile copilului de atunci. Pe 14 noiembrie 1904 mama să moare din cauza unei complicaţii provocată de diabetul zaharat. Orfani de ambii părinţi, John şi fratele său vor trece în custodia părintelui Francis Xavier Morgen (n. 18 ianuarie 1857) care avusese grijă şi de Morgan în ultima parte a vieţii ei. Copilăria lui a mai adăugat aşadar o componentă, fiind acum împărţit între cătunul din zonele rurale Sarehole, cu moara sa, la sud de Birmingham, în chip întunecos şi aşezările urbane ale Birminghamului, unde a fost în cele din urmă trimis la King Edward’s School.
De la o vârstă fragedă, J.R. Tolkien a avut un interes neobişnuit pentru limbi străine în special greacă, anglo-saxonă, şi mai târziu, pe când era deja la Oxford, finlandeză din dorinţa de a citi în original Kalavela, epopeea naţională finlandeză.
În 1911, când era la King Edward’s School, Birmingham, Tolkien și-a făcut trei prieteni, Rob Gilson (n.25 octombrie 1893), Geoffrey Smith (n. 18 octombrie 1894) și Christopher Wiseman (n. 1893), care au format o societate semi-secretă numită „The T.C.B.S” („Tea Club and Barrovian Society”), care le simboliza plăcerea de a bea ceai în Barrow’s Stores situat în apropierea școlii. În vara anului 1911 Tolkien și-a petrecut vacanța în Elveția, excursie pe care o povestește într-o scrisoare din 1968, notând că drumul lui Bilbo prin Misty Mountains (Munții Cețoși) este bazat direct pe aventurile lui din acea călătorie.
Bunicul său de pe mamă, cu care ţinea legătura, dar care nu-i era tutore, i-a interzis lui John să se gândească la o relaţie de dragoste cu Edith Bratt (n. 21 ianuarie 1889), prietena lui din copilărie, până când nu împlineşte 21 de ani. În seara zilei de 3 ianuarie 1913, J.R. Tolkie îi scrie iubitei lui din copilărie şi află de la aceasta că era deja logodită crezând ca John a uitat-o, dar stabileşte o întâlnire într-un loc retras, sub un viaduct de cale ferată, când ea realizează cât de mult o iubeşte John şi se decide să înapoieze inelul de logodnă primului şi să devină soţia lui Tolkien. Aşteptarea sa este o mărturie a stabilităţii în dragoste şi a onestității, iar asemenea sentimente de nobleţe apar frecvent în scrierile sale.
Anul 1915 J.R. Tolkien trece cu rezultate excelente examenele de absolvire, intrând totodată în rândurile armatei, iar în 22 martie 1916 se căsătoreşte cu Edith şi pleacă pe front, însă va fi rănit şi se va reîntoarce în Anglia în anul următor. În convalescenţă îşi petrece timpul scriind o carte, „The Book of Lost Tales” (Cartea poveştilor pierdute), care, mai târziu, va primi titlu de “Silmarillion”. În 1917 se naşte John, primul copil al soţilor Tolkien, în 1920, Michael, în 1925, Christopher, după numele prietenului său Christopher Wiseman, iar în 1929 Priscilla. În felul acesta, viaţa sa de familie este completă, iar dragostea primită din partea familiei nu a putut fi egalată decât de dragostea pe care el o avea faţă de fiecare în parte, mai ales soţiei sale până în ultimele ei clipe de viaţă, pe 29 noiembrie 1971, la vârsta de 82 de ani.
Cronologia sa literară aşa cum ne indica STR (Societatea Tolkien din România) este următoarea:
1919 – 1920 – J. R.Tolkien colaborează la Oxford English Dictionary.
1920 – Începe să scrie epistolele care vor alcătui „The Father Christmas Letters” (Scrisorile de Crăciun ale tatălui).
1921 – În acest an începe cariera didactică a lui J.R. Tolkien, ca profesor de limbă engleză la Universitatea din Leeds.
1925 – Recunoscându-i-se valoarea, Tolkien este chemat la Oxford, unde va fi profesor de anglo-saxonă la Pembroke College timp de 24 de ani. Traduce şi publică, împreună cu E. V. Gordon, unul dintre basmele engleze care i-au influenţat simţitor opera: Sir Gawain and the Green Knight.
1926 – Îl întâlneşte pe Clive Staples Lewis, autorul Cronicilor din Narnia, de care îl va lega pentru tot restul vieţii o durabilă prietenie.
1933 – Prins între obligaţiile academice şi cele familiare, John Ronald Reuel Tolkien găseşte timp să le spună copiilor săi poveşti. În acest an se pare că le povesteşte pentru prima dată peripeţiile unui personaj ce avea să devină unul dintre cei mai vestiţi eroi din literatura modernă: hobbitul Bilbo Baggins.
1936 – Încurajat de copii şi prieteni, J. R. Tolkien finalizează primul său roman-poveste, „The Hobbit or there and back again”. Susţine, în faţa Academiei Britanice, o celebră conferinţă referitoare la unul dintre textele clasice ale literaturii engleze, „Beowulf”, conferinţă intitulată „The Monster and the Critics”.
1937 – Apare „The Hobbit”. Succesul poveştii întrece chiar şi cele mai optimiste aşteptări ale autorului.
1937 – 1948 – Stimulat de receptarea favorabilă a poveştii sale, J. R. Tolkien construieşte cu migală o naraţiune amplă, desfăşurată într-un univers mitologic cunoscut sub numele de „Middle Earth” („Pământul de mijloc”). Este vorba de masivul său roman, „The Lord of the Rings” (Stăpânul inelelor). Mai multe fragmente ale epopeii au fost scrise pentru fiul său Christopher, înrolat în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial în rândurile aviaţiei militare.
1945 – Devine „Merton Professor of English Language and Literature”, poziţie pe care o va deţine până la retragerea din Universitatea Oxford, în 1959.
1950 – Tolkien negociază cu un editor londonez condiţiile publicării romanului Silmarillion, a cărui apariţie va avea loc abia peste 27 de ani.
1954 – Vitregia condiţiilor datorate războiului împiedică apariţia epopeii „The Lord of the Rings” (Stăpânul inelelor). Abia la câţiva ani după încheierea marii conflagraţii, primele două volume, The Fellowship of the Ring (Frăţia inelului) şi The Two Towers (Cele două turnuri), văd lumina tiparului, inaugurând un nou gen literar: fantasy.
1955 – Apare ultimul volum al trilogiei „The Lord of the Rings: The Return of the King” (Întoarcerea Regelui).
1957 – 1959 – După un turneu la diferite universităţi americane (Marquette, Harvard etc.), J.R. Tolkien se retrage din activitatea didactică de la Oxford, spre a se dedica exclusiv literaturii.
1960 – Este cooptat colaborator pentru traducerea Bibliei de la Ierusalim.
1962 – Publică „The Adventures of Tom Bombadil” (Aventurile lui Tom Bombadil).
1964 – Două texte mai vechi – „Leaf by Niggle” şi „On Fairy Stories” – sunt editate într-o singură ediţie, sub titlul „Tree and Leaf”.
1965 – În U.S.A. apare ediţia populară a Stăpânului inelelor.
1970 – Din acest an Oxford English Dictionary cuprinde între paginile sale un articol dedicat celui mai îndrăgit personaj tolkienian: „The Hobbit”.
1972 – J. R. Tolkien se reîntoarce la Oxford unde îşi va trăi ultimul an al vieţii. Primeşte din partea Reginei Angliei titlul de „Commander of British Empire”.
1973 – În vârstă de 81 de ani, John Ronald Reuel Tolkien trece la cele veşnice în data de 2 septembrie, într-un spital particular din Bournemouth.
Tolkien a fost prins în punctul care uneşte două lumi: lumea creştină tradiţională cu îngeri şi demoni şi viziuni înfăşurate într-un natural şi supranatural întreţesute cu inexplicabilul, şi lumea modernă în care spaţiul şi timpul au fost radical relativizate prin descoperire ştiinţifică, explorare psihologică şi inventivitate.” Ralph C. Wood
Opera sa nu poate fi însă încadrată în câteva date biografice. J.R Tolkien a avut și are încă o influenţă colosală asupra literaturii universale prin activitatea sa didactică, prin scrierile sale ştiinţifice, dar mai ales prin inventarea unui gen, fantasy, prin lucrări de o amploare ieşită din comun. Dacă alţii au avut privilegiul de a merge pe un teren bătătorit, cu Tolkien lucrurile s-au petrecut altfel. El a inventat totul, pornind adesea de la întâmplări banale, cele pe care şi noi, cititorii săi, le trăim zilnic, însă nu avem puterea de a le transfigura în evenimente epocale, aşa cum a făcut-o el.

C.S. Lewis
Clive Staples Lewis, scriitor şi un cadru universitar de origine irlandeză, a fost cel mai influent scriitor creştin din vremea sa, cunoscut pentru romanele sale de ficţiune “Trilogia spaţială” (1938-1946), dar mai ales “Cronicile din Narnia” (7 volume publicate în perioada 1950-1956), „The Four Loves” (1960) The Screwtape Letters (1942). A scris mai mult de treizeci de cărţi având contribuţii majore în critică literară, literatura pentru copii, literatura fantastică şi teologia populară
CS Lewis s-a născut în Belfast, Irlanda, în 29 noiembrie 1898. De-a lungul vieţii sale, Lewis a fost cunoscut pentru familia şi prietenii ca „Jack”- o poreclă pe care şi-a atribuit-o singur, la vârsta de patru ani când a murit Jacksie, cel mai iubit câine din cartier. Lewis a avut un frate mai mare, Warren Lewis Hamilton (n. 16 iunie 1895), care a fost ofiţer în Armata Regală, dar şi istoric. În 1932 acesta se retrage din cariera militară pentru a trăi alături de fratele său, fiind de asemenea un membru fondator al Inklings. Waren, un tip cald şi apropiat oamenilor indiferent de nivelul de pregătire sau statutul social, a avut o relaţie specială cu fratele său, Clive. Multe despre viaţa privată ale CS Lewis, dar şi ale anturajului său au fost aflate din jurnalul lui Waren ţinut cu străşnicie timp de cinci decenii.
În 1910, Lewis, la doar doi ani de când mama sa a murit răpusă de cancer, a devenit un elev internat la Campbell College din Belfast, dar s-a retras în anul următor pentru ca doi ani mai târziu, în 1913, să se înscrie la Malvern College, unde a rămas timp de un an.
La 15 ani îşi pierde credinţa, rămânând ateu până când prietenii săi J.R.Tolkie si Hugo Dyson în 1931, în urma unor discuţii repetate şi lungi, reuşeşte să-l convingă de existenţa lui Dumnezeu, refuzând însă întoarcerea la catolicism, ci apropiindu-se de ritul anglican.
În 1916 Lewis primeşte o bursă de studii la University College, Oxford unde a luat o pauză de studiu după izbucnirea Primului Război Mondial, înrolându-se în armata britanică în 1917. La 15 aprilie 1918 Lewis a fost rănit în bătălia de la Arras şi s-a retras.
La 20 mai 1925 Lewis a fost numit Fellow în literatura engleză la Universitatea din Oxford, unde a slujit timp de aproape trei decenii, până în anul 1954, când este numit profesor la Cambridge.
În 1931 Lewis a trecut de la ateism la credinţa creştină, fiind unul dintre cei mai influenţi scriitori creştini ai secolului al XX-lea. El a devenit un membru al Bisericii Anglicane punând el însuşi convertirea sa pe seama discuţiilor repetate pe care le-a avut cu prietenul său J.R.Tolkien la pub-ul “The Eagle and Child”, dar si pe conversaţiile lungi din seara zilei de 19 spre 20 septembrie 1931 pe care le-a purtat cu Tolkien si Hugo Dyson.
Lewis a fost membru de bază al grupului literar Inklings care se întrunea în zilele de joi şi care a inclus pe J.R.Tolkien, Hugo Dyson, Charles Williams, Owen Barfield, Dr. Robert Havard, Nevill Coghill s.a..
Prima lui lucrare majoră, “The Pilgrim’s Regress” (1933) urmată de capodopera “The Allegory of Love: A Study in Medieval Tradition”. “Out of Planet Silent” (1938) a fost primul dintr-o trilogie de romane science fiction scris la sugestia de J.R.Tolkien şi care ar fi trebuit să fie o critica adusă genului ştiinţifico-fantastic promovat la acea vreme.
Când s-a decis să scrie cărţi pentru copii, editorul său şi unii din prietenii săi au încercat să-l descurajeze, sugerându-i ca aceasta i-ar afecta reputaţia sa ca scriitor de lucrări serioase. JRR Tolkien, în special, a criticat primul volum din seria cronicilor din Narnia, “Leul, vrăjitoarea şi dulapul” invocând abundenţa inutilă de elemente care duc spre Crăciun sau vrăjitorie, dar mai ales faptul că animalele împrumută graiul omenesc. Din fericire, Lewis nu au ascultat niciuna dintre ele şi ulterior publicării acesteia, în 1950, a scris repede încă 6 din această serie, publicând “Ultima bătălie” în 1956. Deşi nu au fost bine primite de critici, cărţile au câştigat în popularitate, prin motivele calde, prieteneşti care le inserează, prin caracterul lor moralizator prezentat într-un mod simplu, accesibil, dar şi prin temele autobiografice şi religioase pe care le-a înserat. Cărţile despre ţinutul Narnia s-au vândut în mai mult de 100 de milioane de exemplare şi se numără printre cele mai iubite cărţi ale literaturii clasice pentru copii.
Lewis se căsătoreşte cu Joy Gesham în 1956, însă aceasta moare răpusă de cancer, în 1960. După moartea ei, sănătatea lui Lewis s-a deteriorat, iar în vara anului 1963, el a demisionat de la Cambridge. A murit la 22 noiembrie 1963, în aceeaşi zi cu preşedintele Kennedy şi Aldous Huxley, dar a rămas nemuritor în amintirea cititorilor din întreaga lume.

Owen Bartfield
Owen Barfield, filosof, scriitor, poet şi critic britanic, s-a născut la 9 noiembrie 1898 în Londra şi a studiat la Highgate School şi Wadham College, Oxford, absolvindu-le cu rezultate excepţionale în 1920. În 1928 publică “Poetic Dictation” ceea ce a avut asupra lui Tolkien o influenţă colosală. A continuat să scrie, după propria mărturie, spunând acelaşi lucru. Ceea ce ne-a oferit însă Bartfield este mai mult decât o repetare graduală a ideilor sale, ci mai curând o educare sistematică a acceptării ideii că evoluţia umanităţii nu s-a putut produce fără o evoluţie a conştiinţei. Prin această unitate în diversitate, prin stimularea ideilor şi fragmentelor de gândire aparent disparate între ele, Barfield a reuşit să aducă o lumină revelatoare asupra gândirii secolului al XX-lea, ca filosof, poet, filolog sau ca gânditor de seamă.
Barfield este identificat, mai presus de toate, în numeroasele sale caracterizări, cu evoluţia conştiinţei. Ca filolog, el a urmărit în cariera sa sensul, înţelesul, esenţa, cheia, prin studiul limbii şi, în special, studiul istoric.
În urma publicării operelor sale timpurii, Barfield a fost forţat de împrejurări personale să-şi petreacă mai multe decenii ca avocat, dar niciodată nu încetează complet demersurile sale ştiinţifice, ele au fost reluată după pensionarea din 1960. În plus faţă de scrierea acestor opere magistrale ca “Saving the Appearances: a Study in Idolatry” şi “Worlds Apart: A Dialogue of the 1960s”, el a petrecut ca profesor invitat la diverse instituţii americane, inclusiv Drew, Universitatea Brandeis şi Colegiul Hamilton. Două dintre cărţile sale cele mai accesibile (“History, Guilt, and Habit” (1979) şi “Speaker’s Meaning (1967)”) constau în prelegeri susţinute în timpul acestor numiri.
Barfield a fost un membru al Inklings alături de prietenii săi CS Lewis, JR Tolkien, şi Charles Williams. Era dorit în cercurile de specialitate impunând linişte, profunzime şi discreţie reuşind, în maniera sa specifică, să fie un exemplu de seriozitate şi transformare. A trăi cu convingerea că modul în care credem este pus pe picior de egalitate cu ceea ce credem. Acest lucru face lectura lucrărilor sale mult mai atractivă şi incitantă. Saul Bellow, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 1976 şi unul dintre cei căruia Barfield i-a marcat sensul literar şi profunzimea gândirii, a spus: “Suntem aprovizionaţi cu scriitori interesanţi, dar Owen Barfield nu se mulţumeşte să fie doar interesant. Ambiţia lui este să ne elibereze. Să ne elibereze de ce? Din închisoarea pe care ne-am făcut-o pentru noi înşine, prin propriile modalităţi de cunoaştere, prin obiceiurile noastre limitate, falsa gândire, prin „simţul comun”. Acestea, susţinea el cu convingere, a produs “o lume a exteriorului, lipsită de conţinut” o lume superficială, o lume rigidă în care noi înşine suntem propriile noastre instrumente. Nu este vorba aici doar de percepţia noastră pentru că, de asemenea, nu reuşim să determinăm calitatea lumii, ci de ceea ce am ales în mod colectiv să nu trăim, această realitate a conştiinţei, acel “interior” a tot ceea ce există.
Este însă mai puţin cunoscut că Barfield a dezvoltat un mare interes pentru personalitatea lui Baruch Spinoza (n. 24 noiembrie 1632), dar mai ales faţă de lucrarea sa „Ethica Geometrico Demonstrată” („Etica prezentată într-o ordine geometrică”, 1674). Acest fapt este dovedit de numeroasele scrisori pe care le-a schimbat cu prietenul său C.S. Lewis şi din care se deduce că sinapsa Barfiels-Spinoza a constituit o bază pentru viitoarele sale idei, lucrări, teorii.
La fel ca şi în cazul celorlalte personalităţi, nu se poate integra într-o scurtă prezentare munca sa imensă, calitatea cunoaşterii sale, direcţiile specifice pe care le-a impus gândirii şi dezvoltării cunoaşterii secolului al XX-lea. Se poate însă încercă o trezire a interesului faţă de aceste personalităţi care s-au axat pe îmbunătăţirea calităţii gândiri umane şi pe aprofundarea cunoştinţelor despre lume şi viaţă. Că s-au ocupat de istorie sau de limbă, de misticism, religie, mitologie sau că au preferat să readucă în structura gândiri moderne, idei din trecut, personalităţi ca Barfield au un efect magic asupra auditoriului, asemenea vrăjitorului care te introduce în universul său, te adulmeca, îţi răstoarnă întreaga structură a simţirii sau gândirii şi apoi, când îţi dă drumul, realizezi că eşti deja altfel.
Se stinge pe 14 decembrie 1997 în casa sa din East Sussex, la 99 de ani, moartea sa având un puternic răsunet în presa din întreaga lume.

Cei trei stâlpi de rezistenta ai Inklings au făcut ca acest grup să devine din capul locului cel mai interesant şi important grup de lectură din Oxford.
Inklings, ca grup informal de discuţii literare, a fost alcătuit în principal din cadre didactice membre ale Universităţii din Oxford, pasionate de literatură fantastică, poezie, istorie care s-au întâlnit în mod regulat în perioada 1931 la 1950, în principal pentru a citi şi a discuta despre lucrările pe care le aveau în lucru. Membri de bază ai Inklings i-au inclus pe scriitorul şi apologet creştin CS Lewis, autorul lui JRR Tolkien, şi filosoful şi antropologul Owen Barfield.
Înfiinţat, iniţial, de Edward Tangye Lean în 1931, Inklings a fost transferat după ce Lean a absolvit (1933) în cadrul Magdalen College. Biograful Humphrey Carpenter (n.29 aprilie 1946) susţinea că numărul membrilor nu a depăşit niciodată cifra 19 şi, aşa cum se amintea mai sus, membrii nu considerau că fac parte dintr-un club, pentru că nu aveau norme, reguli, ordine de zi, alegeri.
În schimb, ei au fost ceea ce A.N. Wilson (n. 27 octombrie 1950), biograful lui C.S. Lewis, numea „o adunare de apropiaţi, prieteni şi asociaţi cu interese similare”. Acestea au inclus autori şi filozofi ca Owen Barfield (9 noiembrie 1898); Jack Bennett (1911), succesorul lui Lewis ca profesor de medievală şi limba engleză la Cambridge; biograful şi criticul David Gascoyne-Cecil (9 aprilie 1902); savanţi, autori şi producători de teatru ca Nevill Coghill (1899); Jim Dundas-Grant (1896), comandantul diviziei navale din cadrul Universităţii Oxford; Hugo Dyson (1896), lector de limba engleză; Adam Fox (1883), profesor de poezie la Oxford, decan la Magdalen College; Robert Havard (1901), medic şi autor; Warnie Lewis (16 iunie 1895) ofiţer, istoric şi fratele lui CS Lewis; Gervase Mathew (1905), scriitor şi lector în studii bizantine la Oxford Universitatea, istoricul şi cărturarul politic Ronald Buchanan McCallum (1898); Courtenay Edward Stevens (1905), lector în istorie antică la Oxford, şi fiul cel mai mic lui J.R. Tolkien, Christopher (21 noiembrie 1924), autor şi editor al tatălui său. Grupul final s-a îmbogăţit cu încă doi membri: scriitorul şi poetul John Wain (14 martie 1925) şi Charles Leslie Wrenn (1895), profesor de anglo-saxonă la Oxford.
Scriitori şi poeţi, cum ar fi W.H. Auden, T.S. Eliot, L.Sayers Dorothy şi Roger Green Lancelyn (un fost student şi biograf al lui Lewis) consideraţi membrii ai Inklings, au fost mai degrabă prieteni cu membri de drept ai acestui grup. Ca şi în alte societăţi literare sau nu, ce activau în această perioadă la Oxford, calitatea de membru era dedicată exclusiv bărbaţilor, membri reacţionând cu un uşor disconfort când C.S. Lewis a încercat să o includă pe soţia sa Joy Davidman (18 aprilie 1915) în Inklings.
La început discuţiile au avut loc, în general, în serile de joi, în camerele lui Lewis de la Magdalen College, şi, uneori, în camerele lui Tolkien la Merton. Pe 4 februarie 1933 Lewis îi scrie entuziasmat lu Arthur Greeves: „Din moment ce totul s-a declanşat am avut parte de o încântătoare lectură, o poveste pentru copii, pe care Tolkien tocmai a scris-o.” Acesta a fost „The Hobbit” (1937), prima lucrare şi nimeni nu bănuia că avea să devină o lucrare de referinţă în opera lui Tolkien. De acolo, Lewis şi Tolkien au continuat să-şi planifice un proiect comun căzând de comun acord ca fiecare să se axeze pe un domeniu, pe un anume sector.
După război, biroul din Londra al Oxford University Press, s-a mutat la Oxford şi împreună cu Charles Williams, editorul. În această perioadă membrii Inklings se întâlneau în pab-uri, fără ca discuţiile lor să piardă din farmecul pe care îl conferea intimitatea vechilor locaţii. Se ştie că Lewis şi Tolien au avut în această perioadă puternice divergenţe de opinie referitoare la promovarea limbii şi filologiei ca necesitate a aprofundării studiului literaturii, însă cei doi au uitam repede acele moment, rămânând buni prieteni. “Prietenia apare dincolo de relaţiile de amiciţie când doi sau mai mulţi cunoscuţi descoperă că au în comun un element intim ori un interes sau chiar un gust pe care alţii nu-l împărtăşesc şi care, până în acel moment, fiecare îl considera comoara sa unică. Expresia tipică pentru a iniţia o prietenie ar fi ceva de genul acesta: “Cum? Şi tu? “Eu credeam că sunt singurul!” scria ulterior C.S.Lewis.
Multe din lucrările discutate de Inklings prezentau teme religioase, creştine, chiar dacă nu toţi dezvoltau un comportament religios. În acest context Tolkien şi Hugo Dyson au jucat un rol esenţial în celebra transformare a lui Lewis de la ateism la creştinism. Se spune că la data de 19 septembrie 1931 Dyson şi Tolkien s-a dus la Magdalen pentru a lua masa cu Lewis şi după masă au dorit să se bucure de o plimbare Walk Addison, o cale cu frunze situat în preajma colegiului, de-a lungul râului Cherwell. Conversaţia se întoarse brusc spre mit şi creştinism, menţinându-se încă în acelaşi ton ca la întâlnirile lor periodice. Revenind în cameră, au vorbit până la ora 3 dimineaţa, ipostază despre care mai târziu Lewis a scris într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Arthur Greeves: „Tocmai am trecut de la a crede în Dumnezeu, la a crede cu tărie în Hristos, în creştinism… Discuţia lungă din acea noapte cu Dyson şi Tolkien a avut un rol decisiv în această direcţie” (Carpenter, “Inklings”). Din acest punct, Lewis a început să fie cunoscut în întreaga lume ca un apologet creştin, producător de texte cum ar fi “The Screwtape Letters” (1942), “The Great Divorce” (1945), “Miracles” (1947), “Mere Christianity” (1952) şi “God în the Dock” (1971), în paralel cu lucrările lui Tolkien, William, Barfield ş.a.
Importanţa Inklings ca o societate literară a avut însă şi un cadru informal chiar dacă uneori se refuza acest aspect, mai ales referitor la scrierile lui Tolkien, Lewis şi Charles Williams. Unul dintre romanele cele mai bune ale lui Williams, “All Hallows Eve” (1945), a fost îmbunătăţit ca urmare a sugestiilor venite din cadrul grupului. De asemenea, încurajat de entuziasmul lui Lewis şi de sugestiile acestuia, Tolkien, prea mult preocupat de structura narativă a trilogiei “Lord of the Rings”, acceptă sugestiile venite din partea prietenului său Lewis şi obţine un roman de un mare impact, vândut în milioane de exemplare, tradus în peste patruzeci de limbi. Cronicile din Narnia ale lui Lewis, născute în urma discuţiilor în cadrul grupului, s-au bucurat, de asemenea, de o popularitate durabilă devenind lucrări clasice ale literaturii pentru copii. Toate acestea au pus în valoare nu doar viziunea proprie a unei creaţii literare, dar şi sentimentul de unitate, prietenie şi dragoste pe care l-au manifestat toţi aceşti membrii, unii faţă de ceilalţi, şi în timpul activării Inklings, dar şi după ce nu a mai funcţionat.
Această scurtă prezentare nu urmăreşte însă să indice toate elementele cronologice ale acestei grupări; au făcut-o incomparabil mai bine biografi celebri cu talent şi cunoştinţe solide referitoare la vieţile iluştrilor membri, ci se doreşte o invitaţie la reculegere, apropiere sufletească, prietenie şi… lectură!
Mulţi consideră că a scrie este simplu şi că acolo unde munca trebuie să reprezinte procentul majoritar ea este abordată într-o solitudine autoimpusă, în care scriitorul, sechestrat de propria sa ambiţie sau plăcere de a scrie, îşi evaluează critic lucrarea ca şi cum ar citi-o pentru prima dată. Unii preferă să se ajute de timp pentru asta şi le lasă în părăsire câteva luni, până când sentimentele şi ataşamentul creativ se disipă, reuşind să citească, în absenţa emoţiilor iniţiale, ceea ce au creat. În realitate, marile opere se obţin prin comuniune, ajutor reciproc şi cei care ajută sunt adesea fiinţele misterioase fără de care literatura universală nu ar avea acum forţa pe care o are. Dacă ieşim puţin din acest cadru, doar pentru o secundă, şi ne amintim de faptul că Sofia, soţia lui Tolstoi, i-a transcris “Război şi pace” de şapte ori sugerându-i elemente de detaliu referitoare la structura personajelor sau anumite subtilităţi semantice, ar fi suficient.
Scriitorii sunt oameni misterioşi, ciudaţi şi plăcuţi, dispreţuiţi sau iubiţi peste măsură, atraşi de secretele vieţii cu o intensitate lipsită de frică, poate chiar inconştientă, ceea ce îi încadrează într-o dinamică socio-comporamentală nouă. Cei mai mulţi se ajută între ei şi lansează încă de timpuriu informaţia că nu sunt la fel cu ceilalţi, nu neapărat diferiţi, ci pur şi simplu altfel. Lectura face parte integrantă din viaţa lor, ca apa pentru un peşte sau aerul pentru o pasăre, tocmai de aceea nu se sfiesc să indice ori de câte ori au ocazia curentul care i-a ridicat în văzduh sau valul care i-a dus la mal. Se inspiră unii de la alţii, pentru a construi un imens mecanism, o stare unică, menită să ne spună că suntem un suflet comun, că facem parte dintr-o imensă construcţie care ne cuprinde în braţele sale nevăzute şi care ne şopteşte poveşti cu prinţi, zâne sau monştri teribili, lecţii moralizatoare, despre oameni celebri, despre efortul lor, despre misterele lumii sau lucruri care încă nu pot fi spuse în cuvinte. Toate acestea le regăsim în universul celor pe care i-am amintit aici, ca dovezi ale căutării dincolo de rezistenţa fizică pe care omul comun încearcă să şi-o protejeze cât de mult poate.
Inklings ne vorbeşte, nu doar despre un grup de studiu, despre un grup literar, nu doar despre oameni cu interese comune, care, animaţi de dorinţa de a-şi împlini destinul se acceptă unii pe alţii şi se încurajează, ci ne vorbeşte despre prieteniile creatoare de valori, despre acel sentiment care ne înalţă sufletul spre o lume a purităţii pe care, în stadiul iniţial, doar ne-o imaginam pentru ca în timp, prin animarea în sufletul propriu a personajelor cu care intrăm în contact prin lectură, să simţim şi să trăim magia vieţii într-o altă formă a manifestării ei.
Dar pentru că toate acestea să ne fie prezentate în forma perfectă pe care o cunoaştem acum a fost nevoie de prietenie, sacrificiu, dragoste, studiu, muncă, disciplină, susţinere, adică de un grup care le-a întrunit pe toate acestea: Inklings.

Share on Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *