Tsar(2009), o mare dezamagire

Am primit acest film cu inima deschisa, asteptandu-ma, dupa ce Ostrov a lasat o impresie foarte buna, la o noua dimensiune a regizorului Pavel Lungin si implicit al lui Pyotr Mamonov, actorul din rolul principal.
In film este vorba despre Ivan cel Groaznic (1530-1584), primul cneaz care s-a intitulat tar. Cunoscand ca acest teribil personaj al istoriei a lasat in urma sa o maniera originala de a controla puterea si de a-si impune autoritatea, m-am asteptat ca, gandindu-ma la Ostrov, filmul sa devina o alegorie, as putea spune subtila, a puterii, agresivitatii si chiar violentei. Am descoperit insa un fir epic structurat in patru capitole, ce vrea sa evidentieze patru perioade sau patru ipostaze din viata lui Ivan al IV-lea, care, pana la urma, se dovedeasc a fi patru momente ce fac trimitere la acelasi tipar psihopatologic: schizofrenia. Lungin il prezinta, de-a lungul a celor aproximativ doua ore, pe Ivan cel Groaznic nu ca personaj istoric, ci ca reprezentant al unei tipologii psihocomportamentale. Chiar daca ma asteptam sa vad un personaj istoric sau macar o secventa magnifica, exprimata intr-un cadru mult mai vast, cel al epocii sale, al framantarilor interne, ca evenimente sociale, nu ca tipar psihologic, nu in asta consta dezamagirea mea.
De-a lungul sau, filmul insista mult pe delirurile mistice, pe fascinatia autosuficientei pe care o are liderul ce isi atribuie roluri mesianice. Descoperim aici un Ivan limitat in gandire, ascuns in spatele unui mare strateg, ingrat si traumatizat de propriile obsesii. Aceste deliruri sunt, in viziunea lui Lungin, sustinute de o simptomatologie redusa sever la nivelul unor reactii fariseice, asupra carora multimea era obligata sa adopte un comportament mimetic. Pe acest fond al delirurilor expuse in public, regizorul intervine, intr-o maniera simpla si ordonata, cu o succesiune de imagini si metafore ce aduce privitorul aproape de trairea mistica. Indiferent ca este vorba despre Masha (copilul vizionar) sau de relatia ei speciala cu Ivan, tarul, de icoana pe care aceasta o purta, de momentul mortii sale sau de scenele in care mor fiinte cu un comportament vertical, modalitatea in care le intercaleaza sporeste caracterul dramatic al unor scene care, pana la urma, se dovedesc a fi doar reliefari ale unor stari exprimate in acelasi registru mistic. Te intrebi atunci daca nu cumva regizorul chiar asta a dori, adica sa contureze cam cum ar arata misticismul intr-un cadru al degradarii morale si al violentei. Cert este ca apropierea de final si implicit sfarsitul filmului separa cele doua elemente care se impletesc pe tot parcursul ecranizarii, atat ca evenimente sociale, cat si ca trimitere la Biblie – binele si raul, puritatea si imoralitatea – prezentandu-le faptic, dar cu un evident deficit de idee. Daca Phillip, metropolitul, capata o dimensiune apostolica, sanctionata de schizofrenicul Ivan, pentru ca a contrastat cu natura sa devianta, pe motiv ca nu i-a acordat dreptul la rolul mesianic pe care si-l revendica, Tarul ramane captiv intr-o singuratate ciudata, asupra careia personajul va medita. Acest contrast al celor doua tipologii psihologice in care pe unul il sanctifica, doar pentru ca la un moment dat a fost in dezacord cu crimele abominabile ale epocii sale, iar pe celalalt il exileaza intr-o stare infricosatoare, unde se vede lipsit de ceea ce-i conferea identitate si statut – poporul, il pune pe spectator intr-o postura jenanta: ori neaga veridicitatea jocului misitic-deviatie psihocomportamentala si sanctioneaza sacrul datorita acestei finalitati, ori se resemneaza in fata unei imagini sinistre in care eroul principal cade prada esecului sau in a produce si controla haosul. Adica, in timp ce unul devin intruchiparea absoluta a misticismului – viziunea si deopotriva dimensiunea apostolica – celalalt cade intr-un rationalism pe care filmul, de-a lungul celor doua ore, nu i-l atribuie deloc. Fac aici trimitere la scena in care mitropolitul refuza, prin pasivitate si resemnare, sa ajute un om chiar si fara sa aiba certitudinea succesului, dupa care este intemnitat si obtine, prin aceasta suferinta, darul profetiei si al vindecarii. Este de-a dreptul absurda aceasta mistificare fortata si deopotriva simplista si nu este singura inadvertenta… Aceasta este marea dezamagire!
Filmul are insa o calitate artistica speciala, tocmai pentru ca reprezinta, exceptand finalul, o metafora asupra conflicului interior. Daca se asteapta cineva sa descopere un personaj istoric, va trai o mare deziluzie. Personajul principal, Ivan cel Groaznic, este parca adaptat lui Pyotr Mamonov, deosebit de inspirat si in acest rol, ca si in Ostrov. Filmul, chiar daca aduce personaje istorice intr-un context geografic, religios sau relational, cat de cat real, este departe de a expune o realitate istorica a faptelor si evenimentelor, el nu explica nici macar de ce personajele sunt asa. Misterul nu planeaza numai asupra lui Ivan, ci si asupra motivelor luptelor sale (dominarea, mentinerea cuceririlor anterioare lui s.a.), milei fata de copiii orfani ce contrasteaza cu pasiunea sa fata de violenta (el insusi ramane orfan de tata la trei ani), cunostintelor sale religioase, ce-i impun o viziune mistica autosuficienta (calatoriile sale din timpul tineretii, vizitele nenumarate la manastiri, educatia religioasa primita de la Macarie), tarina Mariya Temryukovna (o femeie frumoasa, senzuala, puternica, dar inculta, aroganta si rea), opricinii (garda personala a tarului pentru care erau seletati oameni de joasa conditie, agresivi si devotati noului statut privilegiat) s.a.m.d. Momentele de violenta implicita sunt si ele prezente in film, dar integrate intr-un mod fortat. Aproape ca nu-ti vine sa crezi ca un om atat de violent si agresiv, de bolnav, un personaj care ar fi avut la dispozitie nu doar propria gandire pentru a inventa mijloace de tortura, dar si experientele ingrate, huligane ale supusilor, ar fi ales sa-si pedepseasca in felul acesta dusmanii. Bine, este vorba de perioada medievala si nu trebuie sa ne surprinda realitatea lor, insa, personal, consider ca s-a transpus intr-un mod hilar scena in care una dintre inventiile lui Leonardo da Vinci, pe care Ivan cel Groaznic, la sugestia unui apropiat, ar fi fost folosita pentru amuzament sau demonstratii abominabile. Nu apreciez ca nepotrivita incadrarea ei in acest sector, pentru ca ea reliefeaza dispretul tarului fata de tot ceea ce implica gandire, evolutie, cunoastere tehnologica, ci consider inadecvat modul in care aceasta idee a fost integrata de regizor.
Filmul merita insa cele doua ore si tocmai de aceea il recomand. Jocul actorilor este impresionant pentru ca, dupa parerea mea, salveaza erorile de viziune ale regizorului. Pyotr Mamonov, ca si in Ostrov, se situeaza la inaltime. Impresioneaza prin atitudine, expresivitate, meniera flexibila de a construi un personaj. El impresioneaza, deopotriva, prin pozitie, unghi si maniera originala de a-si spune replica. Vocea se dovedeste a nu fi una atribuita unui tar atat de violent, dar taria de caracter, transpusa in modul original al exprimarii (impune pause la finalul fiecarei fraze pentru a-i lasa privitorului momentul de a surprinde trairea a ceea ce personajul exprima), compenseaza acest deficit.
Filmul are forta de a deveni un film controversat si asta inseamna ca are si puterea de a impregna memoria cu imagini pline de forta prin expresivitate, metafora si profunzime, chiar daca ele, pe alocuri, nu convin privitorului pentru ca se deruleaza intr-o alta gama de evenimente sau trairi.
Ideea finala, judecata in afara contextului expus de Lungin, se apropie de drama individuala a fiecaruia dintre noi ce survine in momentul in care furtunile tineretilor, pasiunile pacatelor, aprigele dorinte ce au curmat gandirea sau judecata, se risipesc. In film, scena, ca o continuare a ceea ce se intamplase inaintea ei, nu mi-a sugerat a fi un moment de profunzime, dar am senzatia ca asa ar fi trebuit sa sune.  Chiar si pentru a gusta din aceste dileme teribile, filmul merita vazut.

Photobucket

4 thoughts on “Tsar(2009), o mare dezamagire

  1. citibeg spune:

    Te contrazic în ceea ce priveşte scena pasivităţii şi resemnării mitropolitului. Am senzaţia că n-ai surprins esenţa. Atitudinea mitropolitului era obligatorie pentru afirmarea Adevărului. Poate ţii minte scenele anterioare în care toţi minţeau că sunt vinovaţi de trădare, siliţi fiind prin schingiuiri şi şantajuri la aceasta, deşi ştiau că vor fi ucişi. Mai era şi scena judecăţii, în care judecaţii iarăşi minţeau, cerând să fie pedepsiţi, oferindu-i astfel ţarului aparenţa şi scuza unui act de dreptate. În scena la care ne referim, indiferent de consecinţe, mitropolitul trebuia să afirme Adevărul, în caz contrar ar fi însemnat să se lepede de Hristos şi să-i lase din nou, ţarului, impresia unei judecăţi drepte. Minţind, cel mai probabil n-ar fi salvat viaţa schingiuitului, dar sigur şi-ar fi salvat-o pe a lui. Spunând adevărul, a acceptat martiriul. Ştia că nu va fi cruţat, ceea ce mai târziu s-a şi întâmplat. Mai mult, schingiuitul s-a mântuit murind pentru afirmarea adevărului, lucru pe care mitropolitul îl ştia, dovadă că la final sărută gura care a spus adevărul. Toată scena e o mărturisire de credinţă şi nu se putea să fie altfel.

  2. Da, este posibil sa nu fi surprins esenta, desi ceea ce ai relatat am inteles si eu atunci cand am vazut filmul. Dezamagirea mea mergea un pic mai departe de scena la care faci referire si anume aura apostolica a motropolitului, integrata imediat dupa aceasta scena prin motive mistice, nu religioase. Este adevarat ca motropolitul si-a construit in timp – iar filmul prezinta clar asta – imaginea omului care apara dreptatea si adevarul, dar ceea ce a facut el este religie, morala, caldura sufleteasca, bunatate, compasiune, dar nu misticism apostolic pe care trebuie sa-l sustina un mesaj, o implinire, un adevar situat dincolo de intelegerea comuna – sfintii nu mor pentru ei, ci pentru a schimba metalitatea, pentru a modifica optica in timp ce in film moartea sa se integreaza in firul epic al ororilor facute de Ivan cel Goaznic, in ceea ce se declansase deja (surghiunitul spune deja adevarul, iar mitropolitul subscrie la magia acelui adevar, nu se ridica deasupra ei incercand macar sa-l apere, chiar fara sorti de izbanda, pentru a-si justifica misiunea apostolica si a anticipa modificarea registrului comportamental, adica sanctificarea lui). Prin asta consider ca s-a cam facut risipa de sfintire, daca se poate spune asa. Iisus – pentru ca faci trimitere implicita la marturisirea credintei – si-a dovedit rolul mesianic aparand tot ceea ce a fost acuzat pe nedrept, preferand chiar sacrificiul total pentru a-si implini rolul si a-si finaliza mesajul, pentru a-i ajuta pe oameni sa traiasca prin ceea ce a spus El si sa-si definitiveze destinul, nu a asteptat sa moara un chinuit pentru a-i valoriza puterea de a spune adevarul sau pentru a-si justica prin asta natura sa superioara, contrara imoralitatii, minciunii, perversitatii… cam asa se vede diferenta intre religiozitate si misticism apostolic.
    Fara sanctificarea lui, scena in care mitropolitul saruta gura care a spus adevarul ar fi avut si asupra mea impactul care l-a avut asupra ta.
    Scena in sine are valoarea pe care o prezinti si subscriu la ceea ce frumos ai prezentat, in context, insa, pare ca o portocala intr-o farfurie de ciorba, adica o extravaganta culinara!

  3. citibeg spune:

    Cred că am înţeles punctul tău de vedere, doar că, repet, l-am simţit altfel. Eu, din contra, n-am văzut ca mitropolitului să fi profitat de moartea schingiuitului (în viziunea regizorului) în ideea de a-şi transmite mesajul, ci l-am văzut în agonia neputinţei de a face ceva. Sf. Filip nu mi s-ar fi părut că ar subscrie la magia adevărului, ci din contra, acceptă, spunând adevărul, imaginea „călăului” care prin neminciună face ca cel schingiuit să moară. Eu l-am văzut în pragul de a ceda şi a striga minciuna, dar, tocmai, că dacă ar fi minţit, abia atunci ar fi săvârşit un fals act de sfinţire, înălţându-se pe sine cu virtutea milei creştineşti, când de fapt ar fi trădat adevărul şi şi-ar fi scăpat propria viaţă. Exact acreala portocalei din farfuria de ciorbă e cea pe care şi-a asumat-o mitropolitul, umilindu-se pentru neputinţa lui. Nu putea urma calea lui Iisus, atunci, pentru că, deşi mitropolit, era un simplu om. Abia mai apoi, prin rugăciune, a devenit sfânt. Cam asta-i ce-am priceput eu… 🙂

  4. Foarte frumos explicat si, sincer, daca nu as sti scena, as putea spune ca observatiile tale m-ar convinge in mod indiscutabil sa vad filmul.
    Nu vreau sa te contrazic, am inteles ideea ta, dar filmul nu prezinta clar evolutia mistica spre sanctificare, dupa experienta pe marginea careia avem aceasta polemica. Din vietile sfintilor se poate intelege ca momentul Gratiei Divine vine ca o incununare a destinului, nu ca o recompensa a alegerilor, fie ele si delicate. Ori mitropolitul a fost mai curand o persoana luminata, deschisa spre reforma, libertate de gandire, un om deschis spre arta, stiinta, un „Om al Renasterii” cum il numeste Pavel Lungin, iar religia o practica asemenea celui care-si iubeste profesia, tocmai de aceea sanctificarea lui o vad fortata, chiar daca intruchipa multe dintre conceptele biblice pe care cei din epoca lui nu le prea intelegeau. Pentru ca filmul nu te lamureste in multe privinte, acest centru de greutate, daca ar fi fost prezentat in totalitate in termeni reali, nu pentru a dezvolta atat de mult contrastul dintre schizofrenicul Ivan si credinciosul Filip, ar fi salvat o idee ce ar fi putut fi acceptata si de cei care doresc sa vada dincolo de mentalitatea medievala prin care un credincios este sanctificat.
    Iata deci ca si din conversatia noastra se poate deduce ca filmul este unul controversat.
    Ţarul vorbeşte de asemenea despre eterna luptă dintre bine şi rău. In acest sens, mitropolitul este aproape dublul ţarului: figura umilă şi pioasă pe care ar fi vrut să o întruchipeze suveranul, dar pe care a renegat-o, pentru a deveni un tiran.” (Pavel Lungin)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.