The Hurt Locker

In razboiul din Irak,o echipa specializata in dezamorsarea bombelor incearca din rasputeri sa faca fata intr-un oras in care fiecare persoana poate fi un potential inamic si ficare obiect poate fi o bomba mortala.Cand noul sergent James(Jeremy Renner) ia asupra sa responsabilitatea dezarmarii unei bombe ii surprinde pe cei doi subordonati ai sai Sanborn(Anthony Mackie) si Eldridge(Brian Geraghty) cu curajul sau.James se comporta ca si cum moartea ii este indiferenta.In timp ce colegii se chinuiau sa-l controleze pe noul lor lider,orasul explodeaza in haos si adevararul caracter al lui James se dezvaluie intr-un mod in care l-ar schimba pe orice om.
(sursa:http://www.cinemarx.ro/filme/The-Hurt-Locker-The-Hurt-Locker-339145.html)

Filmul nu doar te ajuta sa te familiarizezi cu atmosfera disputelor din Irak despre care, pana acum, am aflat doar din presa, dar iti si transmite, alaturi de intamplari, motive, impresii, atitudini din ambele tabere. Pe aceasta latura, filmul abordeaza in paralel doua directii: conflictul si trasatura psihologica a personajelor.
Daca in privinta conflictului te vezi cuprins de manie fiindca stim cu totii motivul real pentru care s-a intervenit in acele zone si nu ii compatimesti deloc pe soldati, ca reprezentanti ai unei mari puteri militare ce isi permite sa faca legea fara a oferi explicatii credibile, in privinta naturii interioare a protagonistilor te incearca o usoara compasiune pentru ca ei nu sunt manati de curaj, de ambitii personale, ci mai curand de o resemare bolnavicioasa. Din aceasta cauza pana si bucuriile, jocurile sau pasiunile trebuie sa fie tangente la meseria lor. Filmul incearca insa sa-ti sugereze o altfel de resemnare gen “soldatul este soldat”, insa, intentionat sau nu, reusese sa dezvaluie ca resemnarea este de fapt elementul cel mai vulnerabil al soldatului american. Am gasit aceasta idee tragica si am inteles ca intregul eroism al militarului, actor principal al teatrelor de razboi din ultima vreme, se bazeaza pe asta. Putem aprofunda idee lasandu-ne antrenati de multiplele cauze care duc la o asemenea atitudine psihica: societatea care le ofera motive neclare, degradarea naturi umane care ajunge sa vada acest defect ca fiind o calitate, o slabiciune personala, nevoia de a avea o profesie s.a.md.. Nu se vede insa pasiune soldatului pentru faptele pe care le savarseste, fiind invocat mai mult motivul datoriei – omniprezent intr-o structura de genul acesta – dar incompatibila cu imaginea generala prin care sunt perceputi soldatii membri ai trupelor de mentinere a pacii si ordinii.
Dihotomia abordata de acest film nu se limiteaza doar la acest segment, pentru ca regizoarea nu se opreste doar la a indica tensiunea unei misiuni, ci descrie tot contextul indicand si implicarea omului de rand, fie ca spectator sau ca faptas, reusind, alaturi de acestea, prin inserarea sporadica a catorva elemente de poezie cinematografica (te si mir cum de a fost gasit un loc pentru asa ceva intre atatea orori) prin cadrele deschise, largi, pisicile chinuite sau mutilate, vantul care ridica usor cateva foi sau trece mut printre gunoaiele aruncate la tot pasul, vartejul din desert, cartusul care cade sau o banala musca ce se desfasoara in voie pe teritoriul ei.
Decorul este un atu evident al acestui film si te cucereste prin complexitate si realism. Simti ca esti acolo, iar succesiunea cadrelor, ce prezinta o actiune in derulare din mai multe unghiuri este perfecta. Am revazut anumite secvente de mai multe ori urmarind chiar aceasta succesiune a cadrelor si am remarcat ca este adaptata in functie de tipul de actiune, ca nu are o schema pe care sa o repete obsesiv de la un episod la altul, iar daca esti atent poti chiar sa anticipezi finalul scenei, ca si cum succesiunea ar avea propriul ei limbaj. Maniera in care toate acestea au fost realizate nu poate demonstra decat maiestrie regizorala, viziune si simt artistic din partea regizoarei si deopotriva a directorului de imagine.
Centrul de greutate al filmului, elementul care-ti schimba in totalitate atitudinea fata de rostul interventiilor prezentate, este scena in care baiatul, Beckham, esta gasit mort de cel care il admira cel mai mult. Dincolo de realismul crud al acestei intamplari a carei duritate este in mod indubitabil specifica razboiului, nu doar interventiilor armate, ca simbol, elementul indica lipsa de solutie in confruntarea celor doua parti. Acel baiat istet si inocent moare ucis cu bestialitate, iar regizoarea a dorit sa evidentieze nu doar atrocitatile razboiului, ce nu iarta pe nimeni, ci si sa indice prin asta sinteza, simbolul: odata cu el moare speranta intr-o redresare, speranta intr-o schimbare constructiva. Daca pana in acest moment filmul aduce o duritate masculina, matura, severa, de la acest moment incolo in scene se interpun elementele emotionale. Laimotivul filmelor americane – familia cu bucuriile si complicatiile ei – capata aici o noua dimensiune. Vedem barbati care plang, care jelesc, vedem slabiciuni afective pe chipurile lor despre care, pana atunci, nu am aflat. Am primit cu mare bucurie aceeasta schimbare de nuanta, tocmai pentru ca aspectul dramatic al fimului, dupa aceasta scena, nu s-a diminuat deloc. Daca pana in acest moment consideri ca interventiile au o motivatie profesionala, din acest moment filmul ia o dimensiune umana, simpla, inteligibila, sugerand spectatorului ca interventia lor va contine si un dram de subiectivism. Multe se pot spune despre razboi si despre ceea ce se intampla in film, insa acesta pare sa fie cel mai important element care prin puterea sa afectiva topeste inimile dure ale protagonistilor, incercate de conditiile vitrege ale razboiului. Nu vreau sa atentez la mandria arzatoare a barbatilor increzatori in valorile lor, dar motivul lui Beckham, intr-un film atat de dur, nu poate fi decat creatia unei femei. Ele au puterea sa simta parfumul suferintei, esenta duritatii si zefirul care schimba pornirile si inclina balanta unui conflict. Fiind mult mai inzestrate pe latura emotionala, iar Kathryn Bigelow suficient de puternica si pe alte laturi ale personalitatii umane, pot intelege si sacraliza motivul suferintei intr-un fel adesea strain barbatilor.
Admirand intreaga succesiune si talentul regizoarei Kathryn Bigelow, m-am intrebat de ce si-a ales un asa subiect. Folosind aceeasi tehnica pe o alta poveste, fie ea si inventata, nu neaparat reala, rezultatul ar fi fost unul mult mai placut pentru spectator. Spun asta pentru ca filmul iti lasa un gust amar, o greutate care iti ramane in gat si iti vei aminti doar de chipurile unor oameni care lupta pentru a intretine intoleranta unor lideri care ii obliga sa treaca prin asta. In mod sigur, daca nu era nominalizat la Oscar, stiind ce subiect abordeaza, l-as fi evitat. Prin asta imi exprim nedumerirea de ce filme ca “Precious: Based on the Novel Push by Sapphire”, “Inglorious Basterds” sau “The Hurt Locker” sunt nominalizate la sectiunea “Cel mai bun film”. „The Hurt Locker” nu are maretia si armonia pe care o gasim in Avatar, insa la capitolul regie consider ca-i este superior.
Fata de mine, in calitate de spectator si deopotriva amator intr-ale cinematografiei, „The Hurt Locker” a esuat la capitolul „cel mai bun film”. Tehnica folosita este impecabila, mesajele si maniera de trasmitere a acestora de asemenea, dar produsul ramane greu de digerat. Astept o alta creatie a distinsei doamne, in speranta ca isi va alege un subiect demn, pentru ca, privind povestea in comparatie cu profesionalismul regizoarei, am perceput filmul ca o delicioasa felie de tort (talentul ei) ambalata intr-o hartie mucegaita (subiectul filmului).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.