Grigore Vieru…in vesnicie!

Grigore Vieru, nascut la 14 februarie 1935, a murit azi, la 1,30 in urma unui accident.

Intotdeauna apropierea de poezie s-a facut cu nostalgie si tristete. Cel care si-a scris dragostea in versuri a facut-o pentru a o impartasi, pentru a o implini prin transfer si daruire, cel care si-a spus durerea in versuri a facut-o pentru a se departa de ea si a o sublima in acceptare.
Cine l-a descoperit pe Grigore Vieru in vremuri tulburari, cu limitari de factura sociala, cand libertatea respira pe ascuns si gandul se temea de el insusi, a putut sa-i inteleaga mai bine mesajul. Imi amintesc de perioade din vechiul regim, cand il vedeam la TV Chisinau, in spectacole, in emisiuni culturale, imi amintesc de originalitatea cu care, sacadat, isi citea poeziile. L-am simtit mai aproape de gandirea mea, mai aproape de emotia poetica, atat cat o pot eu intelege, chiar decat Eminescu si Creanga, mai aproape decat Stanescu si mult mai aproape decat Eliade, toti foarte dragi mie. Aici, in Moldova, aprope de granita cu Republica Moldova, tristetea unor oameni alungati din intregirea unei tari, se simte foarte intens. Aici limba si obiceiurile sunt asemanatoare, iar relieful, de asemenea ne uneste. Pentru suflet, nu a exista niciodata separare, nu a exista niciodata „o alta tara”, ci localitati imprastiate pe dealuri, unde noaptea luminile sclipeau ca licuricii si-mi pareau atat de frumoase de la fereastra bunicilor. A existat insa o fasie de granita, un spatiu care si acum trece peste terenurile oamenilor si pe care, multi, pentru a-si lucra pamantul, o incalca. Am privit intotdeauna cu teama obisnuita lor de a calca aceasta fasie, ei insa nu. Se comporta ca si cum este un gest normal, nescris, dar acceptat, ce vine dintr-o vointa nationala, romaneasca, de a sfida, dupa puterea fiecaruia, o regula aberanta.
Grigore Vieru imi aminteste de copilaria petrecuta la buncii ce au trait toata viata lor la granita cu R. Moldova, de Prutul in care aruncam ore intregi cu pietre si care ii inspira mister si teama prin povestile pe care le aflam de la localnici, de bunicii mei care ii ascultau discursurile cu deosebit de multa admiratie, de orele de cenaclu, de emotia cu care profesoara de limba romana imi vorbea despre efortul lui de a mentine vie bucuria de a fi roman si de a-si construi valorile pe tot ceea ce este romanesc.
Grigore Vieru este integrat in amintirile copilariei mele si de aceea imi voi aminti de el toata viata. A gandit romaneste, a simtiti romaneste si s-a hranit cu valorile romanesti pe care le-a iubit si venerat deopotriva.