Alte doua filme ce participa la Oscar 2010 (Up in the Air si Inglourious Basterds)

Up in the Air (2009)
Complet diferit de ceea ce am mai vazut pana acum “Up in the Air” este un fel de fabula a vietii cotidiene in care personajele nu sunt racul, broasca, stiuca sau vulpea si interlocutorul sau preferat corbul, ci oameni ca noi. Faptele lor, dupa cele indicate de film, nu pot fi suspectate de grandomanie, dezorganizare sau perversitate, ci sunt prezentate aproape impersonal, cu o evidenta legatura intre ele si cu un fir logic al evenimentelor care il face pe spectator sa se regaseasca fie intr-unul din personaje, fie in intamplarile pe care acestea le parcurg. Povestea este simpla, replicile la fel, nu te solicita nicicum, nu ai nevoie de memorezi situatii, dialoguri, sa stai cu creionul in mana si sa-ti notezi pentru a nu pierde o ideea pe care regizorul o fragmenteaza de-a lungul filmului. Totul vine de la sine, aproape ca deduci ce urmeaza, deduci atitudinea, iti convine si, prin asta, iti satisfaci un vis prin care ai fi vrut sa fii personajul central sau principalul beneficiar.
Filmul nu-si propune sa bruscheze scotand in evidenta caracterul dramatic al vietii, ci doar sa-l indice conturand, prin tot ceea ce indica, un personaj sintetic pe care il regasim in multiple ipostaze si sub infatisarea mai multor actori: omul de carton. Filmul este placut, deconectant. Nu este ceva ce ai vrea sa revezi, nu pentru ca-ti impune distanta prin dificiultate, agresivitate sau banalitate, ci te indeparteaza printr-un gen de superficialitate aberanta, pe care o regasim la cetateanul lumii moderne ce prefera sa-si stinga durerea intr-un calmant, decat sa mearga la doctor. Oamenii de carton sunt elemente esentiale ale societati noastre si, totusi, un mare mister. Despre acestia se poate numai fabula, fie pentru ca ei nu-si pot povesti inteligibil viata, fie, atunci cand si-o inteleg, nu au de ce sa o povesteasca pentru ca urmaresc altceva. Din interior, insa, realitatea acestor personaje este – imi inchipui – complicata si tocmai de aceea am inteles ca superficialitatea aberanta, reliefata in film prin lipsa verticalitatii contextului – totul pare moale, simplu, ireal, dar credibil, pana si concedierile ti se par o joaca de copil – a fost construita in mod intentionat asa, pentru ca nu se stie practic ce se afla in sufletul unui asemenea personaj. El nu este poet, scriitor, nici cinefil, el poate fi, in cel mai fericit caz – cel al subiectului din film – un sociopat. Mi-a placut sa descoper cat de sensibili pot fi, in felul lor, acesti oameni de carton, cat de nefast isi traiesc viata si cu cat de putin se aleg. Totusi, ceea ce primesc ii face fericiti. Filmul m-a convins ca oamenii de carton pot fi si ei fericiti.

Inglourious Basterds (2009)
Pe multe site-uri de prezentare am gasit specificat ca genul filmului este “Aventura, Razboi, Actiune”. Ar trebuie sa mai adauge un cuvant “Fictiune”. Nu stiu daca a existat un personaj real pe care sa-l cheme Shoshanna, insa stim bine ca Hitler nu a murit intr-o sala de cinema de la periferia Parisului si stim ca armata nazista nu a fost terorizata de o mana de evrei condusi de un lider american, Aldo Raine. Am inteles insa metafora filmului, sugestia sa prin care fiecare personaj este o etapa a razboiului – practic aici este stilizat Al doilea Razboi Mondial – insa nu l-am primit cu bratele deschise si nu agreez nominalizarea sa la sectiunea cel mai bun film.
Pornind de la “Vanatorul de evrei” ce evidentiaza placerea de a ucide evrei nu necesitatea, invocata de nazisti, si pana la moartea lor intr-o sala de cinema, ucisi de o evreica – supravietuitoarea unei descinderi realizata de Hans la o ferma din Franta (de aici mesajul ca evrei sunt pasnici) – si de un negru, o alt segment al rasei umane ce a parcurs perioade cumplite de suferinta (sclavagismul vizibil sau mascat, deportari etc), filmul stilizeaza, in mod original, etapele esentiale ale razboiului intentat de Hitler si armata sa nazista.
Brad Pitt, pe care unii nu il apreciaza potrivit faimei pe care o are, face in film un rol de toata veselia, de parca este la examenul de absolvire a cursurilor de actorie. Brad Pitt este un actor valoros, a dovedit-o in mai multe ecranizari, dar aici nu este convingator deloc, mie mi s-a parut chiar penibil, ponind de la miscari, pana la dictie. Am inteles ca s-a ales aceasta abordare pentru a intari ideea ca tot ceea ce s-a intamplat atunci a fost un film – tonalitatea si intonatia aminteste de jocul de scena al actorilor din anii ’50-’60 – care a avut si el regia sa si de asemenea scenariu adaptat contextului.
L-am indragit insa pe Christoph Waltz (nominalizat la sectiunea cel mai bun actor intr-un rol secundar, o alegere excelenta), intruchipandu-l pe colonelul nazist Hans Landa, pentru mobilitatea extraodinara cu care se integreaza in rol, pentru maniera plina de forta de a se transforma dupa replica pe care trebuie sa o spuna si pentru originalitatea sa.
Nu vreau sa fac alte aprecieri despre cotinutul sau, doar ca filmul nu este ceea ce pare. Pornind de aici ma declar dezamagit si pentru mine Inglourious Basterds nu sta pe aceeasi treapta pe Avatar, nu are forta, mesajul, remanenta si nici profunzimea lui. Este un film de duzina, prea tehnic pentru a deveni si film colectie, pacat de un regizor atat de valoros. Este adevarat ca maniera licentioasa in care este construita aceasta fictiune are loc printre laudatele la Oscar. Slumdog millionaire – un film de groaza cu copii pe care nu l-as revedea nici sub tortura – a fost de asemenea apreciat, asa ca la Oscar, uneori, se urmareste sub titulatura de “valoare”, altceva. Lipsa de inspiratie, de viziune si de sensibilitate face sa se confunde valoarea unei creatii originale cu kitsch-ul. Inglourious Basterds, pentru mine, este un kitsch.
Daca vreti sa vedeti un film bun care surprinde elemente din Al Doilea Razboi Mondial va recomand “Operatiunea Valkyrie”, dar si cartea lui Jesus Hernandez cu acelasi titlu, care aduce lamuriri pe care filmul, prin modalitatea vizuala de transmitere a ideilor si intamplarilor, nu le ofera.

Un comentariu la „Alte doua filme ce participa la Oscar 2010 (Up in the Air si Inglourious Basterds)

  1. ada spune:

    O echilibristică pe lama de râs şi lacrimă cum n-am mai văzut de la Charles Chaplin

    O evreică frumoasă, lividă, cu moartea în suflet, se pregăteşte să ucidă şi să fie ucisă. Marele moment reclamă o „grande tenue”, ţinută de recepţie la nivel înalt stil anii ’40, cu pălărie, voaletă şi rochie lungă de catifea. Shoshanna îşi face buzele cu un ruj arătând ca un cartuş încă netras. Apoi ia pe degete fond de ten. Ezită o clipă, în care obiectivul camerei te cufundă în cobaltul bolnav al ochilor ei şi, în loc să aştearnă circular cu buricele degetelor crema roşiatică, îşi crestează scurt câte o dungă orizontală pe fiecare obraz, ca pieile-roşii sau ca jucătorii de fotbal american înainte de luptă.

    Veţi spune că asta e melodramă, telenovelă, thriller-kitsch. Da, întreg scenariul filmului lui Quentin Tarantino „Bastarji fără medalii”, evrei, nemţi, americani, comando, dragoste, răzbunare, rafale de pistol automat, atentat, Hitler, pantoful Cenuşăresei, ajuns pe mâinile altui regizor ar fi avut şansele să fie pe ecran un kivetsch standard de serie B, pe deasupra şi anacronic, pentru că melodramele-thriller ww 2 nu mai sunt demult la modă. Dar „ticălosul” Tarantino ne aminteşte, magistral şi emoţionant, că între un teanc de foi scrise sau tipărite şi un aparat de filmat există o oarecare deosebire. Aşa cum numai marii cineaşti o pot face, rar şi memorabil, nonconformistul Tarantino ajuns la maturitate artistică redescoperă arta cinematografică. Fiecare minut din cele aproape 150 ale filmului e o demonstraţie ataşantă, tulburătoare a ceea ce poate face imaginea cinematografică şi nu poate face cuvântul. Dacă în „Reservoir dogs”, „Pulp fiction” sau „Kill Bill” Tarantino e original, inteligent şi amuzant, dar bazat până la monotonie pe ceea ce s-ar putea numi „Violenţa veselă”, la „Inglorious Basterds” poţi să râzi cu sughiţuri când ucigaşul yankeu Aldo Raine (Brad Pitt în cel mai bun rol de când îl ştiu, făcându-mă să şterg expresia „breji piţi” cu care defineam o anume specie de „feţe” actoriceşti americane) încearcă să vorbească italieneşte, iar în minutul următor poţi să fii implicat cu inima în gât în cea mai autentică dramă umană. Tarantino alternează umorul sadic (un neamţ zdrobit cu bâta pe fondul unui comentariu de baseball, scalpări in gros plan filmate ca la frizerie, gloanţe în testicule, degetul nu pe rană, ci în rană, adânc şi răsucit) cu recitaluri actoriceşti de nuanţe şi nişe psihologice pe cât de fine, pe atât de intens emoţionante – să mănânci, tu, evreică, un ştrudel împreună cu ofiţerul SS care ţi-a măcelărit familia. Acest ofiţer, colonelul Hans Landa, îi prilejuieşte actorului german Christoph Waltz o interpretare pur şi simplu istorică. Bestialitatea caldă, amuzată şi delicată, cruzimea cultă şi inteligentă până la demenţă, de asasin cu mult mai sensibil şi manierat decât un om normal, se încheagă într-o adevărată efigie a Nazistului, cum n-a mai cunoscut ecranul. Tarantino face o echilibristică pe lama de râs şi lacrimă cum n-am mai văzut de la Charles Chaplin (despre care, ce să vezi, „smucitul” Tarantino declara odată că nu-i place deloc!).

    publicitate

    Am fost fericit de asemenea să descopăr în „Bastarji…” specia SF, binecunoscută mie din tinereţe, numită uchronie. Utopie vine de la ou topos, fără loc, niciunde, nicăieri în greceşte. Uchronie, prin analogie, ou chronos, înseamnă fără timp, nicicând. O asemenea istorie imaginară, în care Hitler, Goering, Bormann, Goebbels sunt ucişi într-un atentat care pune capăt războiului, construieşte Tarantino. Acest timp paralel este verosimilizat prin forţa artei lui Tarantino, universuri nebănuite ne sunt dezvăluite printr-o simplă şi monumentală mişcare de aparat – parcă redescoperim la ce e bună panoramarea când aparatul se roteşte ca o privire umană îngrijorată peste foyerul marii chermeze naziste sau planul detaliu când ţigara lui Landa se înfige în frişca de pe ştrudel. Şi cum să nu cred că Joseph Goebbels a fost împuşcat într-o sală de cinema, când Goebbelsul lui Tarantino, întruchipat de Sylvester Groth, pare mai real decât cel care s-a sinucis împreună cu soţia, după ce îşi uciseseră cei 6 copii?
    Ieşind de la filmul gloriosului ticălos Tarantino, m-am simţit de parcă n-aş mai fi fost la cinema de zece ani.
    CTP

Dă-i un răspuns lui ada Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.