Jane Hawking (Dreya Weber) o talentata gimnasta, ajunsa la varsta de 43 de ani, se vede in fata unei mari si impresionante incercari a vietii: dragostea. Nu a iubit, cel putin din scenariu, constructia scenelor si din mesajul sugerat de acestea, nu se deduce ca, in trecut, Jane ar fi iubit. S-a dedicat sportului, gimnasticii in special, facand sacrificii imense. Sotul ei, David, un fost fotbalist de succes, isi ocupa timpul cu pasiunea vietii lui, din postura performerului retras din cariera sportiva. La ani de la casatorie, in episodul marital prezentat in film, cei doi nu se cunosc bine unul pe celalalt. Se tolereaza in virtutea unei rutine, isi respecta unul altuia nevoile, iar certurile, deduse din alte scene, sunt sugerate de atmosfera incarcata ale celor cateva interactiuni din timpul serii si din dialogurile cu un vecin, personaj misterios, un fel de spiridus care dispare dupa ce problema s-a rezolvat. Totul se construieste in jurul pasiunii ei.
Intamplarea face ca intr-o zi intra intr-o sala de gimnastica si-si traieste o adanca nostalgie. Antrenoarea, prezenta in toata aceasta rememorare afectiva, ii face o propunere: sa devina acrobat in show-urile din Las Vegas. Afla despre asta la prima repetitie. Aici o intalneste pe Serena, o coreanca frumoasa si gratioasa, desprinsa parca din povestile cu zane care are asupra lui Jane un impact decisiv.
Relatia lor se complica datorita sentimentelor intense pe care, initial, Jane le are fata de Serena si apoi viceversa. Lucrurile devin complicate cand Serena ii spune despre inclinatiile sale, iar cele doua, dupa multiple experiente, hotarasc sa-si schimbe viata. In felul acesta, cele doua isi iau un angajament: Serena le va spune parintilor sai despre alegerile ei, iar Jane va trebuie sa-si anunte sotul ca-l va parasi.
La auditia mult asteptata, David intelege sarutul integrat in coregrafia celor doua, ca pe un semn al despartirii sale de Jane. Intervine in tot acest cadru intimindand-o pe Serena si fortandu-o sa-si abandoneze prietena pentru a nu sta, asa cum David spunea, in calea implinirii visului sau: acela de a deveni mama.
Serena pleaca, dispare complet, iar Jane isi reia viata sa de mai inainte in aceleasi tonuri, cu aceleasi sperante si aceleasi deziluzii. De ziua ei, Jane primeste un semn de la Serena si se hotaraste sa plece, lasand in urma totul. Abia acum isi paraseste sotul cu adevarat, iar momentul desprinderii il determina pe acesta sa o umileasca invinuind-o de neimplinirea lor ca parinti.
“David: Toatã treaba legatã de dorinta de a avea copii a fost o porcãrie.
Jane: Ba nu, nu a fost.
David: Ba da, a fost! Si am sã-ti spun de ce! Niciodatã nu aveai de gând sã ai copii fiindcã erai
preocupatã de fizicul tãu pretios, iar ãsta e tristul adevãr, Jane…
Jane: Ba nu! Adevãrul e…cã niciodatã nu mi-a fost clar ce am de oferit unui copil. Si stii ceva,
David? Niciodatã nu a fost clar nici pentru tine.”
Scena este coplesitoare si pare a fi un raspuns la ceea ce regizorul nu a lasat sa se vada implicit in cadru: durere bruta, violenta implicita, agresiune intre doi oameni care nu se mai iubesc.
Filmul este o fascinanta si coplesitoare poveste de dragoste. Il vezi si la final nu te mai gandesti cine cu cine se iubeste, cine cu cine se cearta sau se paraseste. Iti pui probleme existentiale intr-un mod simplu si personal? Nu-ti va fi nicicum clar daca exista sau nu o legatura intre episodul urmarit si viata ta, dar sigur un ceas interior incepe sa bata altfel. Iubirea interzisa a celor doua nu are nimic vulgar, iar eleganta si maturitatea femeii de 40 de ani, care isi traieste iubirea vietii ei, nu poate fi construita decat dintr-o experienta personala. Ar fi intersant de aflat cine la- inspirat cu adevarat pe Ned Farr.
Filmul, inaugurat pe 11 aprilie 2006, este dedicat lui David De Simone, nascut pe 4 noiembrie 1959 si mort pe 4 ianuarie 2006. Personajul sau ramane in urma aducand, impotriva vointei sale, un omagiu implinirii sperantei de mai bine, indiferent care ar fi conjuncturile vietii.
Finalul filmului este o superba metafora. Oprita de politie pentru ca depasise viteza Jane are norocul ca alcoltestul sa nu functioneze, iar politistul o roaga sa meaga pe linia continua pentru a-i testa luciditate. Pe linia continua, la o distanta de ani de zile de cand nu–si mai exersase barna ce i-a adus succes si cadere in glorie, Jane face demonstratie. Politistul impresionat de prestatia ei ii inapoiaza permisul si, in ultimul sau cadru, Jane, isi scoate o aschie din mana, ce i se infipse in timpul exercitiului. Are insa o lumina speciala pe chip si, lasand in urma durerea neimplinirilor si performanta mereu vie in mintea si trupul sau, porneste spre Las Vegeas si spre o noua etapa din viata ei.
The Gymnast este un film de colectie, cu scene atent studiate si un joc al luminilor dus la perfectiune. Cadrele devin brusc metafore, ele incalzesc scenele aspre si durerea unui personaj care isi traieste deziluzia la 40 de ani, dar face sa rasara din umbre bucuria implinirii, fara un motiv anume.
Filmul este o alegorie a sacrificiului, a sublimarii vointei in speranta si apoi implinire. Initial, am criticat motivul pentru care regizorul a dorit ca personajul principal sa-si ascunda durerea bruta, dar dupa ce, in final, aveam reprezentarea intregului episod, am inteles ca nu a fost importanta derularea concreta a intamplarilor, ci succesiunea etapelor vietii, ce pot fi privite la un alt nivel pentru ca fiecare sa-si extraga o esenta personala. Ce ne facem cu viata noastra, daca nu luptam pentru visele noastre, oricare ar fi ele? Aprofundand alegoria mi-am aminti de o poezia din invatatura crestina:
L-am rugat pe Dumnezeu
să-mi dea putere,
dar el m-a făcut slab
ca eu să învăţ simplitatea şi smerenia
L-am rugat să mă ajute,
să fac fapte mari,
dar el m-a micşorat
ca eu să fac fapte bune
L-am rugat să-mi dea bogăţie,
ca să fiu fericit,
dar el m-a făcut sărac
ca eu să devin înţelept.
L-am rugat să-mi dea toate lucrurile
ca să pot gusta din viaţă,
dar el mi-a dat viaţă
ca să pot gusta din toate lucrurile.
Nu am primit nimic
din tot ce am cerut,
dar am primit tot
ce-a fost mai bun pentru mine
Împotriva dorinţei mele,
au fost ascultate rugăciunile mele
sunt printre oameni
UN OM BINECUVÂNTAT.
Cine ne da noua dreptul sa judecam ce este bine si ce nu? Nu suntem decat spectatori ai unor scene pe care ni le atribuim si in care credem ca luptam pentru un vis, dar in final primim ceea ce este cel mai important pentru suflet.
Nu poti sa nu remarci muzica, atat de calda, atat de personala…
Am dat intamplator peste acest film si ma consider un norocos.
Piesa ce apare pe finalul filmului, pe imagini din alt film, am gasit-o pe youtube:
Jane Siberry – The Taxi Ride …. ca si cum ar canta numai pentru tine, in semiobscuritate… Minunat!