Auzisem de ea, că acesta pare să fie rolul celebrității. Am văzut-o în magazin și nu am stat pe gânduri. Am cumpărat-o, dar, recunosc, și pentru că m-a atras. Sunt cărți pe care le resping de la prima privire. Au ceva negativ în ele sau poate mesajul pe care îl voi descoperi nu mă va ajuta, nu-mi va plăcea și, cumva, ființa mea respinge această experiență înainte de a o avea. Îmi place această idee și am ținut cont întotdeauna de intuiția momentului.
Aceasta nu este o recenzie. Nu vreau să prezint structura romanului și nici să analizez elementele principale ale sale. Este doar o opinie.
Mi-au plăcut foarte mult descrierile, modul cum prezintă, imagine după imagine, întâmplările din viața personajului principal, dar și cum îi înserează, unul câte unul, pe ceilalți protagoniști. Am aflat că autoarea este de profesie zoolog și în carte am găsit descrieri despre viața animalelor, însă prezentate frumos, succint, pe înțelesul tuturor, fără informații științifice abundente. Mi-a plăcut că aceste informații aveau o foarte strânsă legătură cu subiectul cărții, cu ideea pe care urma să o prezinte sau cu o imagine care trebuie să-i rămână cititorului. Am savurat toate aceste legături pentru că textul este ușor, foarte clar prezentat și inteligibil. Succesiunea întâmplărilor este captivantă pentru că începe cu prezentarea personajului principal, Kya, de când este mică, de când a fost părăsită de mama ei și continuă cu soluțiile pe care le găsește pentru supraviețuire și pentru dragoste, până după evenimentul marcant al vieții sale – o crimă. În carte este prezentat și faptul că moare la 64 de ani în locul pe care l-a iubit cel mai mult – în mijlocul naturii.
Mi s-a părut interesant acest joc al singurătății pe care ea îl inserează într-o simbioză perfectă cu natura. Expresia “acolo unde cântă racii” înseamnă la capătul lumii, undeva foarte departe, acolo unde nu ajunge nimeni sau unde nici măcar nu îți poți imagina că poate exista ceva. Acolo se întâmplă toate acestea. Acolo Kya, părăsită de mamă și, gradat, de toți cei din jur, își trăiește copilăria, adolescența și tinerețea cu dorul față de această ființă minunată (mama) și cu speranța că într-o bună zi o va revedea. Toate celelalte personaje seamănă sau nu cu mama, fac sau nu ceea ce făcea mama ei, toată viața care pulsează în jurul ei există pentru că a primit binecuvântarea mamei. Este o imagine foarte frumoasă prezentată într-un mod atât de puternic încât nu are cum să nu te impresioneze. Orice cititor va vedea și va înțelege că imaginea mamei este una la fel de importantă ca imaginea personajului principal în sine. Cu toții suntem marcați de imaginea unei persoane pe care o iubim foarte mult și tocmai pentru că este purtată după noi de-a lungul vieții ne influențează deciziile și toate sunt asemănate cu o limită pe care o împingem foarte departe, poate chiar… acolo unde cântă racii. Cartea este impresionantă pentru că te ține activ și îți atrage atenția cu întâmplări pe care le recunoști ușor și care au o notă enigmatică tocmai pentru că personajul principal nu își părăsește niciodată umbra misterioasă. Ea este o fată uitată de lume care trăiește izolată și care ajunge la un moment dat să își iubească această solitudine. Toți cei care o plac trebuie să se integreze în universul ei. Nu are nici cea mai mică intenție să își părăsească acest univers pentru că are certitudinea că nu se va putea integra în altul. Sunt câteva întâmplări legate de iubirile intense pe care le trăiește și care au venit către ea ca niște confirmări ale faptului că dacă cineva dorește să stea cu ea va trebui să o accepte așa cum este, să nu o smulgă din mediul ei. Ea însăși pare să fie o ființă care nu poate trăi decât într-un ecosistem misterios, precum cel acvatic – un rac incapabil să se adapteze în alt mediu. Cred că, din considerente pur raționale, autoarea a ales să introducă în carte o intrigă. Unul din iubiții ei, Chase, moare. Aceasta este intriga în jurul căreia este țesută povestea întregului roman. Așa începe cartea, cu descoperirea cadavrului lui Chase. Celelalte evenimente, până la momentul procesului, sunt rememorate și inserate în roman într-o țesătură interesantă a trecutului cu prezentul. Kya este acuzată că l-a ucis pe Chase și se pornește ancheta. Tot ceea ce se întâmplă descrie mentalitatea unei comunități reticentă față de tot ceea ce este misterios, necunoscut – o problemă a societății noastre. Cei care nu o cunosc și o judecă superficial, o acuză, iar ceilalți o susțin. După un proces interesant în care și avocatul crede în nevinovăția ei, Kya scapă de acuzația de omor deosebit de grav și este eliberată. Își reia viața acolo unde îi place cel mai mult să stea, în baltă, până la vârsta de 64 de ani, când moare. Alături de ea va fi Tate, un personaj pozitiv care întruchipează șansa și norocul celui năpăstuit de soartă ce apare în momentele cele mai delicate ale vieții, adică atunci când te aștepți cel mai puțin, și nu mai pleacă de lângă tine niciodată.
Deși am fost impresionat de roman, finalul nu mi-a plăcut. Am iubit cum prezintă sfârșitul vieții ei, cum ființa sa se mută într-o lume mai bună lăsând aici corpul plin de suferințe împreună cu întreaga ură a societății îndreptată împotriva ei, dăruind celorlalți un alt mod de a înțelege și iubi misterul. A fost acuzată și marginalizată de comunitatea locală, iar ea, prin lucrările ei, a dezvăluit lumii întregi universul minunat al ecosistemului în care a trăit, a arătat celorlalți cât de frumoasă și minunată este viața unor ființe atât de plăpânde, a fost respinsă, dar a înnobilat lumea prin darurile sale. La finalul romanului, Tate găsește sub masa din bucătărie o cutiuță cu obiecte foarte personale ce au aparținut personajului principal în care se află indiciul crimei. Kya l-a ucis pe Chase, deși toți cei apropiați ei au crezut în nevinovăția sa. Nici nu știu cum să înțeleg mai bine această reprezentare. Gândul meu s-a dus imediat la modul cum Anna Karenina moare. Am fost uluit. Mi s-a părut prea dureros finalul romanului perfect scris de Tolstoi și la fel mi se pare și aceasta. Sigur, nu compar în ansamblu cele două creații. Mă refer strict la două ipostaze. Dacă, în primul caz, am putut să înțeleg că, până la urmă, așa ieșim cu toții din viață, brusc, oricât de pregătiți am fi, și dacă iubim suntem acuzați, dacă înșelăm suntem lăudați (una din ideile regăsite în romanele lui Tolstoi și care a fost și una din obsesiile sale), în al doilea caz nu înțeleg de ce mai era nevoie să știm ce s-a întâmplat cu Chase. Nu cred că înțeleg morala acestui fapt. Poate a vrut să spună că nimic nu este pur în totalitate și pentru a ne păstra frumusețea unui rost sau pur și simplu pentru a supraviețui într-o lume rea trebuie, din când în când, să te lupți cu armele ei. Ca și cum ar spune că inteligența nu înseamnă doar să nu cedezi în fața răului pentru a arăta că ești superior prin înțelegere, ci să-l învingi prin înlăturarea lui, chiar brutal, dacă este cazul. Nu este un îndemn potrivit pentru un om care vibrează frumos la conținutul afectiv al romanului. Așa reacționează oamenii care nu văd și nu înțeleg emoțiile pe care se bazează povestea de viață a Kyei și prin care autoarea a reușit să impresioneze. Pare un final scris de un amator care vânează o imagine șocantă pentru că s-a obișnuit atât de mult cu personajul principal încât lui însuși, autorului, i se pare banal. Aici regăsesc aroganța americană, cea care nu prea apare în romanele europenilor, cele care dau literaturii universale nota clasică, demnă și aristocrată. Am fost impresionat de cum Kya a murit și consider complet nepotrivită inserarea informației finale legată de crimă. Trebuia să o lase așa. O enigmă. Mi-aș fi dorit, în timp ce citeam prezentarea procesului, să știu până la urmă cine este criminalul. Atunci nu l-a spus. Nu a dat niciun indiciu. După ce s-a consumat procesul, autoarea m-a reîntors la emoțiile frumoase și profunde care au ajutat personajul principal să supraviețuiască atâtor probleme și chiar nu mă mai interesa de ce a murit Chase. Apoi, dintr-odată îmi spune că cea pe care am îndrăgit-o tocmai pentru că a reușit să se păstreze așa cum spunea despre sine că este, a fost autoarea acelei crime. Cu ce rămân? Am iubit-o pe tot parcursul lecturii, am crezut în drama ei, deci am avut în față o iluzie. De ce? Pentru că la sfârșitul romanului îmi spune că de fapt personajul principal este o criminală, transformă toată această construcție frumoasă într-o justificare. Acesta este lucrul care nu mi-a plăcut și pentru care nu mai sunt curios să citesc altceva scris de Delia Owens. Apoi, am aflat și despre probleme lăsate de ea și soțul ei în urma unor expediții din Botswana și Zambia legate de o crimă!!! A mai spus și că experiența vieții ei a fost o veritabilă sursă de inspirație pentru acest roman. Alunec periculos spre niște concluzii sinistre gândindu-mă că este posibil ca acest final, căruia nu-i văd rostul, să nu aibă nicio legătură cu romanul și nici cu motivele literare. Începusem să cred că actuala literatura americană poate cumva impresiona prin imitarea clasicului. Acesta este un roman care a fost considerat bestseller timp de 191 de săptămâni. Nici măcar acesta nu se ridică la nivelul de copie decentă. Romanul are o frumusețe aparte, este hipnotic, dar finalul strică tot. Finalul adică ultimele două pagini. Te încearcă un sentiment straniu. Ai iubit o criminală, indiferent ce justificare a avut. Dacă persiști în acest sentiment este ca și cum împărtășești cu ea același viciu. Și nu este un roman polițist. Apoi, suferința pe care o prezintă nu poate fi nici pe departe un motiv de crimă. Nici pentru una pasională. Cel puțin nu poate fi din punct de vedere literar! Deci crima ar fi rezultatul unei probleme de o altă natură. Așa ajungi să crezi că, de fapt, personajul principal s-a izolat, nu pentru a-și conserva o putere, pentru a supraviețui unei constrângeri existențiale, ci pentru că, pe undeva, era o psihopată. Romanul nu are o atât de mare putere încât să te facă să te îndrăgostești de o psihopată. Ar fi posibil așa ceva, dar nu în acest roman. Dar când ți se predă la școală că literatura europeană este doar rezultatul unor epoci apuse transpuse de genii care nu sunt produsul sevei unui popor, ci personaje care devin așa (genii) pentru că așa au fost văzute de contemporani, nu prin efortul de a exprima o gândire superioară, ajungi să crezi că acest roman se poate ridica la nivelul clasicului doar pentru că s-a vândut în multe exemplare ca revista Playboy.
“Acolo unde cântă racii” – o carte frumoasă, cu o scriitură simplă, cu câteva repere care te duc spre corelații interesante și profunde, dar pe care se pune imediat praful pentru că seamănă cu o butaforie interesantă și corect amplasată în parc și pe care nu ai putea niciodată să o iei acasă chiar dacă ți-ai dori.
Punctele principale ale cărții:
1. Criza existențială: Tolstoi descrie cum, în ciuda succesului său literar, a familiei și a bogăției, se confruntă cu o criză profundă de sens, întrebându-se care este scopul vieții.
2. Căutarea prin știință și filozofie: Autorul prezintă cum a încercat să găsească răspunsuri în lucrările marilor filozofi și în știință, dar acestea nu i-au oferit satisfacție spirituală.
3. Întoarcerea spre credință: Tolstoi descrie fascinația sa față de credința simplă a oamenilor de rând, văzând în ea o înțelepciune profundă pe care intelectualii nu o pot accesa.
4. Critica bisericii instituționalizate: În timp ce explorează credința, Tolstoi dezvoltă o critică puternică a bisericii ortodoxe instituționalizate.
„Spovedanie” este remarcabilă prin sinceritatea și profunzimea sa. Este o carte care a influențat mulți cititori și gânditori, de la Gandhi până la filozofii existențialiști. Stilul este direct și personal, foarte diferit de scrierile sale ficționale anterioare.
Cartea rămâne relevantă și astăzi pentru oricine se confruntă cu întrebări existențiale despre sensul vieții și căutarea adevărului spiritual.
De aici am aflat lucruri noi despre el. Că a fost o ființă puternică, de excepție, îmi închipuiam, dar nu că a trecut prin atâtea frământări. Aceste rânduri au fost scrise, așa cum se înțelege din finalul cărții, pentru sine. Sunt uluit cât de riguros sunt expuse concluziile, cât de organizate sunt ideile, cât de disciplinat a fost până și cu îndoielile. Și-a făcut de cap de-a lungul vieții și aici recunoaște că a făcut-o de plăcere sau că a fot atras în anumite medii. Tinerețea a fost una din cauze. Dilemele și le-a expus sincer față de toată lumea și când nu găsea răspuns se frământă și mai mult. A pornit de la întrebarea “De ce trăiesc” și a ajuns la căutarea lui Dumnezeu. Concluziile sale sunt absolut răvășitoare. Nu sunt în stare să reproduc nici măcar câteva idei pe care le-am prins și care mi s-au părut geniale. Toate sunt legate și argumentările merg din una în alta. În această carte dorește să arate că întrebările sale, nu sunt frământări arogante ale unui individ plin de el care caută ființa supremă pentru că își dorește mai mult, ci căutările omului deștept și profund care pornește de la instrumentele pe care le are lumea și de care se folosește lumea când explica existența divinității și a credinței. Îi vede pe toți obsedați de certitudinile lor și deci îngustați și limitați de ele. Am observat, în cele din urmă, o anume viclenie. Are un orgoliul spiritual foarte fin prin care își justifica aceste căutări pentru că a negat tot ceea ce nu i-a oferit un răspuns pertinent la întrebările sale. El știa că toți cei întrebați erau antrenați în jocuri teoretice, în timp ce el avea o altă bază, una a percepției. Tolstoi a avut o experiență inițiatică în vis pe care o împărtășește abia la finalul cărții și despre care știe că este cea care l-a ajutat să rămână în credință. Niciun argument nu l-a mulțumit, nu pentru că nu era corect în sine, ci pentru că lui propria experiență i-a spus mai mult. Fără să spună, în final și el a devenit un susținător al propriei viziuni asupra credinței și a divinității, asemenea tuturor celor pe care i-a consultat și nu i-a putut crede. Te lasă să te gândești că poate și ei au avut experiențe similare sau au avut niște experiențe care i-au ghidat.
Experiența sa este una simplă pentru un inițiat. Nu este nimic ieșit din comun. Într-un vis și-a perceput ființă așa cum este ea, cu firele care leagă planurile, cu centrul de asamblare care îi construiește realitatea percepțiilor, dar mai ales, a avut ocazia să vadă cum starea sa de conștiință se modifica de fiecare dată când centrul de asamblare se deplasează. Desigur, a folosit o altă terminologie.
Mi-a rămas lipită de suflet această carte. Am văzut umanul din el și, deopotrivă, superomul, capabil de o coerentă și o organizare a ideilor absolut impresionante, dar și de un simț aparte al simplității, cel care l-a ajutat de multe ori să nu rămână doar un om foarte deștept și, uneori, arogant, ci și concentrat în lumina sa care i-a spus că, în realitate, este un licurici, chiar dacă în imaginația sa este construit altfel.
Mi-ar plăcea să recitesc această carte, dar tot în această stare de adâncire, să mă pot cumva apropia de sensul mesajelor sale.
Sarah este un nume foarte frumos și cu rezonanță care în ebraică înseamnă prințesă. Așa o întâlnim pe Sarah în romanul Tatianei de Rosnay și tot așa ne despărțim de ea – o prințesă. Copiii își atribuie des acest apelativ, unii și-l mențin o parte importantă a vieții, alții îl folosesc pentru a arăta că iubesc sensibilitatea, rafinamentul și virtutea. Aici am descoperit o Sarah care nu se teme de uitare. Întâi un copil frumos, jucăuș, isteț, protector cu fratele mai mic, apoi curajos pentru sine și pentru prieteni și, în final, senin, chiar dacă unii ar spune învins, în fața greutăților unei vieți pe care nu a cerut-o. “Se numea Sarah” ne prezintă povestea unei fetițe dintr-o familie de evrei din Franța celui de Al Doilea Război Mondial, separată de părinții care sunt transportați la Auschwitz, în lagărele morții. Prin ochii copilului războiul rămâne în continuare o sumă de întrebări fără răspuns, o complicată țesătură de întâmplări destinate oamenilor mari pe care le trăiesc și ei fără să ceară sau, mai grav, fără să fie vinovați de ceva. Într-un joc al inocenței pedepsită sau, mai corect, ucisă de război, Sarah este luată din casă, împreună cu părinții ei, pentru a fi deportată și ea, și, considerând că așa este mai bine, își ascunde fratele mai mic într-un dulap secret din apartament. Încuie dulapul și îi promite că urgent se va întoarce pentru a-l scoate de acolo. Ajunge într-un lagăr pentru copii de unde evadează într-un târziu împreună cu o prietenă. Cu o voință de fier și animată de dragostea pentru frățiorul ei ce nu i se va șterge niciodată din suflet, dar și ajutată de doi bătrâni inimoși, se întoarce la Paris, dar nu urgent, așa cum a promis. În apartamentul ocupat deja de o altă familie, în acel dulăpior secret își găsește fratele care a așteptat-o cuminte până când și ultima picătură de viață se scursese din trupul său. Părăsește Parisul și, în SUA, își întemeiază o familie, însă drama a ceea ce a trăit s-a dovedit mai puternică. Toată viața a purtat asupra sa cheia de alamă de la acel dulăpior – singura sa amintire care o lega de frățiorul ei.
Romanul unește două familii, două epoci, două mentalități și prezintă această realitate crudă a războiului văzut de un copil care își trăiește propria dramă, fără să analizeze evenimentul social. Toți cei care se ating de povestea ei se schimbă. Toți devin alți oameni. Viețile lor trec într-un alt plan. Uneori oamenii sunt fericiți pentru că nu știu nimic sau nu știu ce trebuie despre trecutul care i-a adus aici. Din momentul în care află, nimic nu mai rămâne la fel.
Sarah întruchipează copilul universal care își pierde bucuria de a trăi în fața valului de ură care cuprinde toate popoarele ce iau parte la războaie. Eforturile sale de a supraviețui în această lume dau rezultate numai atunci când alege să-și ascundă identitatea, să nu împărtășească nimic din trecutul său. Căsătorită, aduce pe lume un băiat. Și pe el îl părăsește alegând să evadeze din această lume, așa cum, cu ani în urmă, evadase din lagărul copiilor. Marcat de cele întâmplate, dar în alt mod decât mama sa, William se căsătorește în Italia, țară pe care o părăsește puțin după ce află de la Julia, jurnalista pornită în căutarea mamei lui, Sarah, adevărul despre trecutul ce i-a fost ascuns. Se separă de familie, la fel și Julia, însă fiecare în felul său. El pentru că nu și-a putut nega trecutul, adevărul despre el și mama lui, iar Julia, pentru că nu putea renunța la copilul pe care soțul său nu l-a dorit. Într-o ultimă secvență a cărții, cei doi se reîntâlnesc și își unesc destinele, el împlinit cu ceea ce știe acum că este, iar ea cu încă un membru al familiei sale, o fetiță minunată și jucăușă pe care o cheamă… Sarah!
Printr-o sublimare a durerilor unui trecut pe care mulți, după cum aflăm din parcursul romanului, și-l neagă sau nu vor să-l cunoască, oamenii își găsesc, asemenea apei, propriul drum, propria curgere. Mi-ar plăcea să cred că asemenea evenimente fericite te ajută să ierți, să transformi experiența traumatizantă în amintire, însă nu știu în ce măsură, referindu-mă strict la aceste atrocități, lucrul acesta se și întâmplă. Unor oameni li se rupe firul vieții ca urmare a acestor episoade tragice și înțelesul de după, pentru ei, nu mai poate repara nimic. Ordinea lucrurilor pare să fie mustrătoare și încurajatoare ca un dascăl sever, atunci când este privită prin ochi de copil, și protectoare cu nevoile unui suflet în formare, atunci când este privită prin ochii altui adult. Pe vremea când abia învăța să scrie, Sarah s-a întâlnit cu o furtună. Când natura și firescul vieții au așezat-o în banca adulților, ar fi vrut să scrie o pagină frumoasă în cartea unui copil, dar nu știa decât povești cu monștri, cele care o țineau captivă într-o despărțire pentru care nimeni nu este pregătit, dar mai ales un copil.
Am găsit acest roman suficient de flexibil pentru a identifica similitudini cu ceea ce orice om parcurge în diferite momente ale vieții sale, dar și sobru prin mesajul dramatic pe care însăși realitatea ni-l creionează arătându-ne care sunt evenimentele ce nu mai pot fi ajustate sau schimbate și care este impactul efectelor iremediabile.
Sarah va rămâne o prințesă, fie prin sensibilitatea, dragostea și devotamentul cu care și-a luat în serios rolul de soră mai mare, fie prin demnitatea cu care nu a uitat cine este, chiar dacă nu a avut cu cine vorbi despre lucrul acesta. Deși Julia este cea care ne împărtășește ce află, pas cu pas, despre Sarah, nu reușește să ne rămână personajul principal. Totul este despre viața unui copil care a rămas așa chiar și după ce s-a maturizat, despre un suflet care și-a purtat cu sine copilăria frântă ca pe o păpușă fără cap strânsă cu putere la piept după ce i s-a încredințat cel mai mare secret, spus în șoaptă de o voce peltică sau sâsâită. Chiar și din această perspectivă Sarah a fost și va rămâne o prințesă, o Cenușăreasă într-o povestire inversată cronologic sau o Fetiță cu Chibriturile, personaje care în continuare ne impresionează, chiar dacă realitatea prezentă elogiază alți eroi. Clasicul nu se demodează niciodată, se spune adesea, nici chiar în… suferință.
O poveste tragica si plina de speranta despre iubire si pierdere, familie si supravietuire.
“Victoria Nash are șaptesprezece ani și se ocupă de livada de piersici a familiei sale, aflată la marginea unui orășel din Colorado. Wilson Moon este un hoinar cu un trecut misterios, hotărât să-și trăiască viața după regulile lui. Torie îl întâlnește întâmplător pe Wil la un colț de stradă, o întâlnire care le va schimba profund viețile. Când lovește tragedia, fata părăsește singurul cămin pe care l-a cunoscut vreodată și fuge în munți, unde se lupta să supraviețuiască în sălbăticie fără nici o idee clară despre ceea ce îi va aduce viitorul. Pe măsură ce anotimpurile se schimbă, Torie conștientizează, de asemenea, schimbările din ea însăși, găsind în peisajul de o frumusețe sălbatică sensul și puterea de a merge mai departe și de a reconstrui tot ce a pierdut. Combinând personaje de neuitat și un decor natural care-ți taie respirația, Viața ca un rău este o poveste zguduitoare despre supraviețuire și o dramă pasionantă despre maturizare, adevăr, soarta și cele mai profunde mistere ale iubirii.” (https://www.libris.ro/viata-ca-un-rau-shelley-read-LIT978-606-33-9893-3–p29119769.html#descriptionHead)
Nu mi-a plăcut. Am găsit-o prea superficială. Secvențele sunt povestite simplu, cu imagini clare în care personajele sunt delimitate de explicațiile stărilor sufletești, momentelor zilelor sau cadrului general (vreme, peisaj). Am apreciat câteva din metaforele pe care le-a inserat despre oameni, viață, despre înțelesul lucrurilor. Dacă aș fi tată de fată cred că aș aprecia această carte pentru că îți arată parcursul unei adolescente și cum este pentru ea trecerea spre maturitate, cum înțelege ea prima dragoste și ce este viața ei după. Sunt explicații simple, aproape cotidiene, banale, ușor de recunoscut, de identifica, fără nimic profund, scoase din conceptele filosofice pe care personajele marilor romane trebuie să le dețină. Victoria este o fată simplă de la țară pentru care frica de Nash este doar o frică, disprețul pentru ceea ce i-a făcut, de asemenea. Iubește ceea ce are pentru că nu a avut altceva, dar nici nu a căutat mai mult. A luat totul așa cum este și s-a aruncat în râul pe care l-a numit viață. Este frumoasă această ideea mai ales că autoarea scoate clar în evidență lucrul acesta, iar autoarea ți-l spune chiar prin titlu.
Cartea este scrisă îngrijit, capitolele si firul evenimentele sunt clare, evoluția intrigii, dacă se poate numi intrigă, o consider corectă, poate puțin prea tehnică. Cred ca Read, ca autoare, are niște limite ale curiozității, ale îndrăznelii pe care un scriitor trebuie să și le depășească pentru a prezenta un produs superior a ceea ce omul comun face zilnic, fără pregătirea necesară. Asta înseamnă creație, nu o păpușă din lut la care să ne uităm ca la un Michelangelo. De aceea râul acesta numit viață, în romanul ei, este un firicel de apă în care evenimente principal este căderea din pridvorul izvorului, după care se intră într-o curgere plictisitoare când îți lasă impresia că urmează să se întâmple ceva, dar nu se întâmplă nimic. Personajele sunt seci, lipsite de vitalitate și incapabile să facă din fiecare moment al său (fiecare personaj în parte) ceva care să semene cu personajul principal. Autoarea a scris de parcă nu a dorit în niciun fel ca Victoria să aibă concurență. Întâlnirea cu Will și nașterea în pustietate sunt elementele centrale le romanului, chiar dacă ea vrea să spună că separarea mamei de copilul ei, rodul singurei iubiri, este elementul central. Pe bune? Acesta este râul numit viață? Victoria află de această reprezentare (că viața este ca un râu) de la Will, mexican fiind sau, oricum, un personaj ce provine dintr-o lungă tradiție. În mod sigur reprezentarea originală este mult mai complexă, nu cum ne prezintă autoarea. Râul nu este doar o apă curgătoare care-și construiește propriul drum printre pietre, prin toate mediile traversate, fără să poată fi oprit, ci și o bogăție a vieții sau, mai exact, ceea ce susține viața însăși. Personajul principal, a cărei existență este asemuită cu un râu, dă viață și-ți abandonează copilul după care în tot restul zilelor își cam plânge de milă. Acesta este râul care ar trebui să ne impresioneze? Nu! Categoric, nu! Poate de aceea „Viața ca un râu” este un roman atât de sec și de superficial.
“Bătrânul și lupii” se adresează celor care, pierzând o ființă dragă, se sfârșesc treptat cuprinși de teamă în fața inimaginabilului morții și caută să-și exprime violența singurătății ce nu poate fi împărțită cu nimeni. Niște lupi invadează Santa Barbara, ucid animale și oameni, schimbă figurile bărbaților și ale femeilor: toată lumea devine arogantă, criminală, animală.O înecată anonimă este pescuită în lac. Alba și Vespasian nu se gândesc decât cum să facă să se ucidă, în timp ce Bătrânul – singura ființă vigilentă care continuă să refuze barbaria din jur – are parte de o moarte inexplicabilă. Cine este asasinul?
Stéphanie Delacour, jurnalistă, se transformă în detectiv pentru a ancheta. Ea observă o civilizație în plină metamorfoză. Ex-democrație populară sau societate superliberală care și-a pierdut valorile, Santa Barbara este o concentrare de ură și de crimă banalizată. Această viziune à la Goya, întunecat, aplicată lumii actuale, i se impune detectivului pornind de la un doliu care arde în inima jurnalului său intim.” (https://librariaromanilor.com/shop/fictiune/roman-strain/batranul-si-lupii/)
“Bătrânul și lupii” de Julia Kristeva este o carte care te ține atent, nu prin intrigă, ci prin provocările intelectuale. Insistă la un moment dat pe ideea că Santa Barbara este invadată de lupi, dar se joacă atât de bine cu ideile, încât nu mai știi dacă este adevărat sau nu. Prezența lupilor este aici ca violența din filmele lui Hickok, mai mult sugerată. Singurul element care te înspăimântă este moartea reală, ca efect: persoane descoperite într-o asemenea ipostază, dar și oameni dragi ei care se sting. Moartea ca efect este investigată, nu doar cea reală, ci și cea care te stinge zi de zi și care te duce spre blazare, care te face să te pierzi în anonimat cu atât mai mult cu cât conștientizezi că lumea în care trăiești este plină de lupi. Lupul, cel organizat și fidel idealului său, cel care este imbatabil în haită și slab când se pierde de grup, este expus în această carte ca fiind condiția evidențierii și dominării: “Când nu sunt lupi, oamenii nu sunt nimeni” spune spre final după ce Bătrânul, cel învins de lupi, o perioadă crezuse într-o lume fără lupi. Autoarea este foarte creativă. Ne pune în fața unor pagini de eseistică fină, rafinată, cea prin care arată satisfacția omului care a gustat din gloria gânditului, a înțelegerii și din bucuria pe care ți-o dă jocul de-a descoperirea. Analizează nu pentru a-și forma o bază, ci pentru că dorește să surprindă fenomenul social din mai multe unghiuri. Și chiar reușește. Pe mine m-a convins că înțelege și că observațiile ei sunt mult mai ample și mai puternice decât ceea ce scrie. Te pune pe gânduri despre cum gândesc oamenii, despre psihologia de bază sau de cea conjuncturală a femeii (ea femeie fiind), despre cât de interesant este să vezi detalii pe care puțini oameni le văd, dar să nu te depărtezi nicio clipă de viziunea de ansamblu. Știe ce simte și de ce unele evenimente s-au desfășurat așa, dar nu uită cum este lumea – dominată de lupi. În final se retrage într-o durere adâncă în care nu se dezumanizează pentru că trăiește într-o lume agresive, ci devine mai puternică de parcă a împrumutat ceva din “metehnele sălbatice”, adică din comportamentul lupilor. “Începe să plouă din nou peste Paris, lumina cenușie a zilei ce apune absoarbe fațadele într-o somnolentă flască. Inocentă? Învârt cheia locuinței mele cu siguranța acidă a detectivului. Inflexibilă este ură care vă cunoaște.”
Mulți lupi spun că sunt așa din cauza lupilor care definesc această lume în care vor să trăiască. Agresivitatea naște agresivitate doar în sălbăticie. Discernământul ne diferențiază de cei care par puternici pentru că beneficiază de forța grupului și căruia îi plătesc drept tribut acest avantaj oferindu-se pe sine ca ofrandă. Omul care doar țintește spre o identitate devine prădător fiind convins că fără ea nu are rost pe lume. Omul liber care deține deja o identitate fără să și-o fi stabilit ca scop își apără locul în care trăiește (împreună cu emoțiile, raționamentele și evenimentele pe care le-a construit) împrumutând din comportamentele sălbatice ale celor cu care interacționează, devenind inflexibil în această confruntare. Când ai văzut un lup deja e prea târziu. Mediul înconjurător este deja infestat de prezența lor pentru că acționează în haită. A nu fi categoric presupune a avea doar două variante: mori sau devii lup.
„Bătrânul și lupii” nu este atât despre lupi, cât despre durerea ori neputința celui care trăiește printre ei, adică în lume, fără a fi ca ei, adică fără a se amesteca în apele tulbure și mlăștinoase ale acestei lumi. De asemenea, nu face apologia învinsului. Înțelegerea care se naște din interacțiunea cu această lume vicioasă nu este în van, ci chiar o condiție pentru a nu deveni, printr-un accident al naturii, o personificare a viciului în sine.
Am găsit-o obositoare pentru că se insistă pe ideea legăturii dintre acest personaj misterios și masonerie și cum, pe lângă soarta omenirii, a schimba și soarta masoneriei. De ce m-ar interesa pe mine ce soarta are masoneria? S-a ajuns atât de departe încât se pune semnul egal între istoria omenirii și istoria masoneriei? Mi se pare o exagerare. Anexele sunt de-a dreptul obositoare. Sunt scrisori, multe, aparținând persoanelor din aceea epocă. Am cumpărat această carte pentru că titlul îmi indică un personaj care s-a implicat cu adevărat în istoria omenirii, nu un personaj obscur care a manipulat anumite decizii legate de Revoluția Franceză, spre exemplu. Când un om “sfidează timpul”, așa cum sugerează titlul, face mai mult decât avertizează niște regi sau niște contese că valul schimbării îi va lua pe nepregătite. Îl leagă de marile descoperiri științifice ale secolului al XVIII-lea, de Revoluția Franceză, de emanciparea Rusiei kievene, a Rusiei țariste, de legături misterioase cu mințile luminate ale vremii de atunci cu titlul de “legături intime” Doar atât poate face un nemuritor?
Chiar dacă e abrupt, pot spune că pentru mine aceasta este o carte plină de aiureli pe care n-o s-o recomanda nimănui.
Autorul este un călugăr budist, despre care se spune că este reîncarnarea unui înțelept din vechime care a păstrat linia încarnărilor succesive, așa cum știm că este tradiția în Tibet/India. Cei mai mulți știu de Dalai Lama și, poate, unii de Karmapa, dar acolo sunt multe linii care consideră că păstrează o continuitate a mesajelor înțelepte prin întoarcerea liderului, ca un veritabil bodhisattva, pentru a-i ajuta pe ceilalți să evolueze. Mingyur Rinpoche, la 36 de ani, fiind chiar starețul mănăstirii, dintr-o acută nevoie de libertate, alege să plece într-o călătorie inițiatică. În tradiția tibetană există o practică numită retragere prin care călugărul se separă de lumea reală timp de 3 ani, pentru a medita profund și a se ilumina. Nu ține legătura cu cei din comunitate. Doar o dată pe săptămână sau la două săptămâni vine un apropiat și-i aduce câteva alimente. Cei mai mulți se retrag în peșteri și antrenamentul lor presupune și a rezista frigului extrem, dar și altor pericole legate de boli sau animale sălbatice.
Mingyur Rinpoche a ales să se retragă în lume. Timp de patru ani și jumătate a călătorit prin India, deplasându-se când la nord când la sud în funcție de schimbările climatice. În carte descrie momentul de început al acestei călătorii împreună cu o bogăție impresionantă de detalii referitoare la procesele mentale folosite și la trăirile pe care le-a avut. Explicațiile sunt de o claritate absolut impresionantă, de o coerență cum de puține ori am întâlnit în explicațiile scrise, dar și de o sinceritate care nu lasă loc la interpretări, care nu este doar o expunere onestă și atât, ci care devine călăuzitoare. Ne spune ce i se întâmplă, cum este realizat fiecare proces, de ce poate face el așa ceva și unde ajunge cu informația, cu noțiunea, cu starea. Am remarcat un crescendo absolut minunat și care te ține în lectură chiar dacă nu există o intrigă. Pur și simplu te antrenează prin elocvența descrierii încât ajungi să trăiești pulsațiile speciale care l-au animat de-a lungul experiențelor. La scurt timp de la plecare, realitatea cotidiană îl lovește prin duritatea sa vulgară de care în mănăstire a fost protejat. Rămas fără bani, cerșește mâncare și contactează o toxiinfecție alimentară care îl duce în pragul morții. După 5 zile cumplite, cu dureri foarte mari, flămând și deshidratat, fără ca acestea să-l distragă de la practica sa spirituală, atinge pentru prima dată iluminarea. Pregătirea momentului, momentul în sine și consistența mesajului de după sunt delimitate printr-o chirurgie esoterică menită să convingă de realitatea fără echivoc a celor împărtășite.
Ca orice om preocupat de acest domeniu, am regăsit în descrierile sale experiențe personale pe care, nici în ruptul capului, nu aș fi fost în stare să le expun cu o asemenea coerență și nici atât de plastic. Dar nu este doar atât. Îți lasă impresia că a scris această carte pentru tine, ba mai mult, că nu cartea în sine este cea care îți spune această poveste frumoasă despre viață, ci Mingyur Rinpoche în persoană. La final, sugerează chiar acest fapt al recunoașterii, al identificării diferitelor etape și ne încurajează să îmbrățișăm conștientizarea pentru că toate aceste realizări de acolo vin. Rămâi cu adevărat impresionat de puritatea și, deopotrivă, de simplitatea acestor îndemnuri care pot fi explicate prin concepte și teorii, dar pe care ne îndeamnă să le regăsim prin abordare directă. Și ne oferă și un exemplu practic.
Nouă, occidentalilor, o asemenea experiență ni se pare aproape magică, poate chiar nepământeană, dar ele nu se nasc din nimic, ci sunt rezultatul a generații și generații de ființe care au ales să trăiască așa și, mai mult de atât, au înțeles ce au trăit. Mingyur Rinpoche ne spune că dincolo de rezultatul conștientizării există ceva mai adânc, mai puternic și mai încărcat de semnificație: să devii conștientizarea însăși. Luminozitatea-copil se integrează în luminozitatea-mamă când limitele și contururile vieții pe care o știm se dizolvă. Conținutul ceștii care ești se integrează în conținutul a ceea ce se afla în afara ei (deși separarea lor este o iluzie în care credem), iar ca acest fapt să se petreacă este nevoie de un moment de grație când ceașca se sparge. Atunci murim. Murim în fiecare noapte prin somn, murim în fiecare clipă prin renunțări și transformări și faptul că se întâmplă așa ceva este unul din cele mai mari daruri ale vieții. Nu există renaștere fără această moarte. Conștientizarea ne ajută să înțelegem când se întâmplă, de ce se întâmplă și cum. Totul se petrece de la sine. După ce această ceașcă se sparge nu trebuie să mai facem nimic în afară de conștientizare. Realizăm că deținem deja totul pentru că le-am avut și până acum. Ne umplem, ne reîntregim și conștientizarea continuă este singurul ajutor real. Moartea aceasta, parțială sau totală, se întâmplă cu toți dintotdeauna, în diferite stadii sau stări. Este un proces cât se poate de firesc accesibil oricui. Condiția să ne regăsim prin intermediul ei, adică să ne iluminăm pentru a ne aminti că aceasta este starea firească a ființei, este conștientizarea continuă. Totul este aici și doar acest aici contează, însă nu este vorba despre acel aici care golește și anulează sensurile, ci de acela care umple. Liniștea, nu golește, ci umple. Atenția nu anulează voința, ci o direcționează. Perseverența nu distruge diversitatea, ci o înnobilează. Compasiunea nu anulează integritatea, ci o consolidează. Tot ceea ce ne umple, se află presărat pe aceste posibile trasee care ne duc spre iluminare. Doar conștientizarea ne arată care este drumul cel mai scurt. Nici că se putea ceva mai simplu!
După ce citești această carte nu mai poți fi la fel pentru că vei fi impregnat cu experiența autentică, cea care îți arată diferența dintre teoreticianul care îți vinde o poveste despre marile realizări pe care le vei avea după ce treci podul și practicantul care te învață să-ți construiești unul. Prelegerile maeștrilor de carton care practică o imixtiune continuă în deciziile adepților, convingându-i să-și oprească mintea, adică să se preocupe de ceea ce este, practic, imposibil, va părea o șaradă (așa cum este de fapt) în fața acestor explicații oferite de Mingyur Rinpoche în favoarea conștientizării. Mintea nu se poate opri pe sine, dar îți poate deschide larg porțile pentru conștientizarea continuă. Ea este foarte utilă dacă va fi strunită din afara ei și acolo se ajunge prin conștientizare, nu prim comenzi absurde care ar presupune oprirea ei ca structură sau chiar a fluctuațiilor sale. În conștientizare continuă posibilitățile ființei sunt validate de alte structuri ale ființei asupra cărora mintea nu are niciun control. Prin acest element aparent banal reușim noi, oamenii simpli și incapabili, deocamdată, de salturi spectaculoase, să delimităm autenticul de fals, de imitație.
Apoi, ne face bine pentru că, procedând așa, selectăm lăudăroșii de ființele cu adevărat speciale, vânzătorii de iluzii de cei care te invită acolo unde sunt ei pentru a vedea singur cum este. Așadar, să învățăm să medităm de la cei care știu cu adevărat. Lăudăroșii au și ei momentele lor în…antract (pauza dintre acte)!
Așa cum am constata că se spune despre el, și eu consider că Pedro Almodovar este un scriitor genial. A reușit în această carte să ne arate o realitate crudă de care trebuie să râzi pentru că altfel înnebunești. Patty Diphusa este o carte despre cât de necesar este să nu te iei în serios, dar, culmea, toți protagoniștii săi, în ignoranța sau naivitatea lor, se iau foarte în serios. Poate de aceea și finalul este atât de siropos și, desigur, caustic la adresa celor cred ca tot ce zboară se mănâncă.
“Un oraș ca Alice” este un roman de dragoste fără declarații, fără sentimentalisme, fără imagini siropoase. Totul este creionat simplu și clar, încât cititorul poate pune acolo ce sentimente considera că au existat în realitate. Aici este veritabilă artă. Mesajul este clar. Oamenii nu sunt puternici în mod întâmplător. Există un rost pentru care putere lor este atât de mare, chiar dacă în intimitatea vieții lor firul existențial este simplu și animat de motivații la fel de simple. Pe bună dreptate se spune că omul sfințește locul. Deși lasă impresia că totul îi iese din prima, la finalul cărții avocatul constată că afacerea lui Jeane, care a dat viața unui oraș, este în pierdere. Nu s-a preocupat deloc de lucrul acesta. Nu i-a păsat o secundă că își risipește averea, deși calcula totul, ceea ce la vremea aceea nu se prea întâlnea. Ea a prețuit viață și, mai mult de atât, nu a fugit de ceea ce s-a dovedit o binecuvântare – Joe Hartman, cel care prin fapte i-a spus că niciun pericol nu poate stinge dragostea ce i-o poartă. Apoi, după ce în roman este prezentat atât de frumos motivul căutărilor, ea alergând după el prin Australia și el după ea prin Anglia, aflăm la final că magia vieții a fost tot timpul parte din acest joc al puterii de a reînvia sau al celui de supraviețuire într-o nemurire care gusta din distrugerea integrității, dar care imediat se recompune parcă mai puternică decât înainte: banii pe care i-a primit moștenire proveneau dintr-o mină de aur din Australia. Predestinare sau hazard? Unchiul său se îmbogățise cu bani cu aur din Australia. Și banii care au fost un mijloc de a elogia viața în modul ales de Jean au avut același destin. Prin toate, descoperim că Omul sfințește locul, nu doar cel fizic, material, ci și cel spiritual, sufletesc.
Am o senzație de curgere, de liniște pe care cu greu o pot descrie. Dragostea poate fi și simplă în puterea ei, nu doar pătimașă.
“Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani.
Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei.
Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă…
Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act…” (https://www.litera.ro/pacienta-tacuta )
Este o carte de investigație, dar și inserările referitoare la psihoterapie sunt corecte. Mi-a plăcut nota de mister cu care a început și prin care promite personaje complexe ce ar fi urmat să aibă impact asupra mea. Nu s-a-ntâmplat așa ceva. Cu cât parcurgeam mai mult cu atât mi s-a părut că mai curând dorește să acopere un anumit număr de pagini, decât să descrie un fir complicat al evenimentelor. Plus, finalul este extrem de naiv sau te minte intenționat. Nu că intuiești că este vorba despre așa ceva pentru că nu ți s-a dat niciun indiciu, ci pur și simplu ți-a spus altceva.
Nu-mi plac scriitorii mincinoși. Autorul intenționat te duce pe o altă pistă că la final să savureze că nu ai avut nici cel mai mic habar despre finalul pe care l-a gândit. Un scriitor onest are grijă să descrie evenimentele în așa fel încât fiecare să ia de acolo ce poate. El ciupește acele întâmplări care nu divulgă nimic din final pentru a-și face finalul misterios. Pentru mine un asemenea scriitor nu este credibil. De la mijlocul cărții încolo distruge însuși subiectul romanului, motivul tăcerii Aliciei, și anulează din calitățile sale artistice speciale ca la final să nu avem în față o femeie traumatizată care are nevoie de terapie, care să justifice intervenția lui, ci o ființă labila psihic care ar fi cedat în fața unui episod straniu aruncat în roman ca o portocală într-o farfurie cu bors: Theo îl leagă pe Gabriel, amantul soției lui, și-l sperie că-l ucide trăgând un glonț aiurea cu Alicia de față punându-l pe acesta să aleagă între ea și el, iar el se alege pe sine, apoi abandonează pușca și pleacă, în timp ce ea rămasă acolo îl împușcă pe Gabriel. Autorul consideră că această întâmplare plus episoadele depresive ale ei ar fi fost suficient pentru o crimă atât de dură(!!!!). Dacă ar fi lăsat impresia de la început că despre asta este vorbă nu mi-aș fi pierdut timpul cu această carte. Am sperat până în ultima clipă că finalul leagă toate cozile rămase în aer. Nu leagă nimic, ci vine cu un final șocant, doar atât. În rest, dialoguri simpliste. Descrieri telegrafice.
Mare dezamăgire!
( https://www.goodreads.com/ro/book/show/1067549 )
Cel puțin jumătate din carte am fost extrem de impresionat de maniera elevată de a expune ideile și cele câteva întâmplări, de ușurința cu care a făcut o radiografie a epocii, de eleganța cu care a prezentat demnitatea unor personaje lovite prea aspru de viață. De la un punct încolo am găsit descrierile puțin prea încordate. Apoi am realizat că există acolo prea mult subiectivism și nu oricum, ci acel subiectivism care are în el doza de naivitate a fetiței care spune păpușilor ceea ce nu spune oamenilor pentru că se teme sau nu are încredere în ei. Mi s-a părut mai mult un roman autobiografic, însă scris din perspectiva unor personaje care vorbeau în locul ei. Plus, dialogurile nu au nimic real. Spre final, când a îndulcit puțin nota, când personajul principal nu mai este atât de rece și respingătoare lăudându-se că, dacă nu face rău și nu respinge, înseamnă că a iertat (iertarea înseamnă cu totul altceva) am realizat că romanul în sine este ca o spovedanie. A scris și s-a eliberat. Finalul este puțin grăbit și anost. O fi viață așa cum vrea să o prezintă, un ocean calm oricând dispus să te înece, dar nu i-a reușit descrierea acestui calm independent de voință omului. I-a ieșit un calm banal ca o resemnare, de altfel, nepotrivită unei femei atât de deșteaptă cum a fost prezentată de-a lungul romanului. Ipostazele de realism sunt însă veritabile pagini de istorie, ceea ce mi-a plăcut mult, foarte mult. În rest, un roman cu un sirop reușit în care autorul a pus o linguriță de oțet pentru a nu părea pătimașă după dulciuri.
“O copilărie liniștită, frumoasă, într-o casă înstărită a unuia dintre cei mai respectați oameni din Kabul, eforturile constante pentru recunoașterea lui Baba, devotamentul lui Hassan, jocul cu zmeiele și trădarea prietenului cel mai bun: Hassan, care i-a fost mereu alături pentru a-l apăra este violat iar neputința lui Amir de a interveni pe moment îl va urmări toată viața.
După căderea monarhiei și destabilizarea situației, Amir emigrează împreună cu tatăl său, lăsându-și în urma prietenul, iar legătura se rupe pentru câțiva ani buni. Ajunși în noua țară, familia este nevoită să se acomodeze cu noile condiții: de a începe viața de la zero, ca niște imigranți simpli care trebuie să-și asigure existența.
Un pasaj extrem de interesant îl arată pe Baba într-un magazin, refuzând să-și arate documentele vânzătorului, considerând-o o ofensă adusă unuia dintre cei mai respectați oameni ai Kabulului.
În partea a doua a romanului intervine deja căsătoria lui Amir și revenirea “acasă”: o scrisoare din Afganistan îl cheamă pentru a-l salva pe fiul lui Hassan, Sohrab, ținut sclav de unul din capii Kabulului taliban. “Există o cale de a deveni din nou bun” – Amir se întoarce în țara sa natală, acum complet schimbată și îl găsește pe Sohrab. Fuga lor este ușor melodramatică și neverosimilă, dar gustata de cititorii dornici de happy-end.”
(https://101books.club/carte/descarca-khaled-hosseini-vanatorii-de-zmeie-pdf)
Scris într-un mod simplu și egal, echilibrat și cu mesaje clare, fără artificii sau descrieri inutile, romanul te introduce în viața simplă a unor afgani care se trezesc pur și simplu cotropiți de război, dominați de intențiile celor care nu au pic de respect față de alte popoare. Nu insist pe această latură morală, dar vreau doar să spun că am simțit un gol, că lipsește ceva esențial, în sensul că mi-ar și plăcut să prezinte mai multe elemente de cultură și civilizație afectate de război, dar partea umană este expusă într-o simplitate care te dezarmează. Oamenii vor să trăiască și cei mai mult reușesc deși războiul este cumplit. Este prezentată foarte frumos prietenia dintre Amir și Hassan, așa cum știm că este sau cum intuim că este în acele părți ale lumii. Îți lăsa impresia că pe undeva este și vina lor că se nasc așa și că de mici afișează un orgoliul de zici că le curge prin sânge. Amir arăt ca oamenii nu sunt prada orgoliilor. Că educația schimbă mentalitățile și chiar dacă acolo, În Afghanistan, el era asemenea celorlalți, ajuns în SUA devine alt om. Remușcarea este sentimentul regăsit peste tot în roman. Toate personajele au regrete și remușcări, toți au o adâncă părere de rău despre viața pe care ar fi putut să o trăiască, iar unii chiar spun. Acolo unde personajele nu se destăinuie, autorul inserează, fără a face abuz de detalii, lucrul acesta. Detaliile războiului sunt prezente într-o formă dură, dar fără să bruscheze. Cu toții știm cum poate fi un război, iar Khaled Husseini pornește de la acest nivel al cunoscutului și nu abuzează de noutate. Episodul de pe stadion este mai curând un simbol al războiului dus de musulmani, al jihadului, cel care prezintă sharia, calea cea dreaptă. Este foarte atent asupra acestui subiect pentru că se adresează unui public cu diferite mentalități și evita să bruscheze cititorul transformând romanul într-o emisiune de știri. Transfera conflictul dintr-un fenomen social într-un personaj, punându-l pe Assef ca vârf de lance. De ce vânătorii de zmeie? Copiii sunt cei care aduc prospețime vieții. Ei prin puritatea jocului, prin dedicarea pe care o arata în preocupările lor pot construi o lume mai bună, iar luptă, potențial înscrisă în codul genetic al oamenilor, în sângele lor, rămâne doar în această zonă a istorică dominată de adulți. Din păcate, intriga romanului se bazează chiar pe această trecere a luptei, a răutății, a agresivității, dintr-o zonă a imaginarului, a jocurilor de rol, regăsita în copilăria fiecăruia cu inocența ei, la cea socială, cu dramatismul și implicațiile sale. Războiul ucide copilăria, dar jocul o reînvie. Copiii nu uita niciodată să se joacă și la fel cum unii oamenii au în sângele lor agresivitatea care devine la adult război, crimă, genocid, la fel are și jocul ca factor eliberator. Dar din roman mai transpare o idee: nu spiritul de vânător este problema pentru că agresivitatea nu vine de aici, ci natura dezechilibrată, psihicul defect al unora cărora li se permite o prea multă desfășurare. Intriga romanului pornește de acolo unde jocul și violenta ocupa aceeași zonă, diferența vine din ce alege fiecare să fie în viață.
Deși cred că a insistat puțin mai mult cu intriga pentru că mi-ar fi plăcut să descopăr și moralitatea oamenilor simpli, nu doar că sunt buni potențial, victime potențiale, oameni cu emoții puternice, dar interiorizați, retractili, povestea, firul evenimentelor, mesajele toate sunt aparte. Autorul este prudent în a expune violenta războiului pentru că, probabil, nu acesta a fost scopul său. El are o poveste de spus. Pare una foarte personală, a lui. O și expune la persoana I și vrea să ne arată ca oricât de greu este, oricât de multe dificultăți ar întâmpina, oamenii au dreptul să fie fericiți și, mai mult, speranța nu se stinge. Am înțeles din carte ca direcția depinde mult de un singur factor: voința personală. Toate personajele ajung într-o anumită poziție pentru că așa vor. Până și Sohrab, floarea tristă care a supraviețuit atrocităților, alege printr-un gest extrem să spună ce vrea. Toate personajele aleg. Și, în final, lucrurile se așază. Lumea nu se schimbă. Poate, pe alocuri, devine chiar mai rea, pentru că războiul trăit de Amir se continua cu cădere turnurilor gemene și cu ce știm cu toții că a urmat/ Există și alternative. Oamenii își fac bucurii unii altora atât cât să le fie bine și să nu uite că trăiesc în comunitate, iar lucrul acesta nu este rău.
Vânătorii de zmeie este o carte aparte!
“Jocul cu mărgele de sticlă” este un roman concentrat, puternic, extrem de subtil în a lansa mesaje pro și contra despre problematica vieții, a moralității, care se menține în mare parte pe o linie a obiectivității. Aș reciti oricând întregul roman sau pasaje din el pentru maniera fină și aristocratică, aproape nepământeană, de a împărtăși, pentru finețea și eleganța scrisului care, într-o lume plină de vulgaritate și autosuficiență, pare desprinsă dintr-un univers al sublimului unde profunzimea și rafinamentul sunt condiții de bază în a înțelege lumea, viața, universul și misterele sale.
Sunt contrariat că am găsit aici o atât de bogată simbolistică masonică (dar am înțeles de ce), cu trăsăturile sale intens-dezechilibrate pentru psihicul uman, dar și bucuros că am descoperit o ființă de o calitate umană aparte, dispusă să împărtășească ceea ce se întâmplă în mintea unui om foarte deștept, conștient de sine, de ceilalți și bun.
“Lacul” este, însă, un roman straniu unde personajul principal își trăiește drama sa plină de secrete, de obsesii, de fetișuri. Am apreciat ușurința cu care critică o anumită parte a tradiției japoneze, mai exact bizareriile ei, reușind să evidențieze și un posibil motiv al acestora: rigiditatea unor obiceiuri de la care nu se abate nimeni. Este clar, acolo găsim o altă lume. Kawabata o prezentă pe aceasta ca pe un avantaj, fiind generos și reținut, obsedant și lapidar, adică altfel decât am descoperit în „Ținutul zăpezilor”. Dragostea este și aici prezentată, cu mici picanterii, însă multe nu sunt pe înțelesul europenilor. Au fost pasaje pe care le-am sărit, pe unele le-am reluat pentru că nu-mi era clar firul evenimentelor. Nu cred că este vorba aici despre precipitare pentru ca structura romanului la un scriitor de talia sa este respectată întru totul, ci mai curând de o formă de bruscare a cititorului în a-l face să se raporteze direct la cadru, contextul social, stranietatea personajelor și la cultura lor. Dacă nu-ți poți reprezenta ce înseamnă Japonia acelor vremuri (mijlocul secolului trecut) este greu să surprinzi însemnătatea a ceea ce-ți povestește autorul. Acest roman nu mi-a plăcut. L-am găsit ca o exagerare a unor aspecte importante ale vieții comune, dar cărora nu am fost în stare să le descopăr și o altă însemnătate. La final m-am întrebat “S-a-ntâmplat ceea ce am citit, dar care este însemnătatea?”. Finalul, la fel ca și la „Ținutul zăpezilor” (din câte îmi amintesc) este ca o tăietură cu foarfeca. Te lasă într-o suspensie stranie. Ca să nu mai spun că toate aceste obsesii ale personajelor am regăsit-o și la Kenzaburo OE în romanul “17” și despre care am aceeași părere. Întâmplări care nouă, europenilor, ni se par vulgare, ei le-au integrate într-un firesc al cotidianului. De ce îi spune „Lacul”? Apare la un moment dat o precizare că acel lac (îl obsedează) era un fel de refugiu pentru bizarerii. Acolo mureau oameni și acolo au aruncat șoarecele prins de un câine care nu l-a mâncat pentru că un câine nu mănâncă șoareci. Lacul, ca motiv static sau parte din acea intrigă psihologică, obsedantă susținută de amintirile traumatizante împreună cu ploaia și apa ei care curge agresiv sau deranjant peste tot, sugerează că întâmplările sunt grave și încărcate de sens. Eu nu prea le-am descoperit acel sens profund. Povestea este lapidară, pe alocuri concentrată, dar mi s-a părut obositoare poate și din cauza neputinței mele de a găsi atractive mesajele sale, simbolurile și poate învățămintele desprinse de acolo.
Romanul Împăratul muştelor, devenit un clasic al secolului XX, continuă să aibă un ecou rareori întâlnit în istoria literaturii. Transpunerea cinematografică a romanului, din 1963, aparţine regizorului Peter Brook.
Un grup de copii scapă cu viaţă din catastrofa prăbuşirii unui avion şi încearcă să supravieţuiască pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului. Însă ceea ce ar putea fi aventura vieţii lor, o nouă robinsoniadă departe de adulţi şi de regulile acestora, se transformă într-un coşmar ucigător de vise: ura ia locul inocenţei şi crima se înstăpâneşte peste o lume care-şi rătăceste busola. O parabolă de o forţă incredibilă care ne oferă un răspuns deopotrivă crud şi realist la întrbarea: este libertatea absolută calea spre paradis?” (https://carturesti.ro/carte/imparatul-mustelor-1976031)
Motivația pentru care în 1983 a primit Premiul Nobel “pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste, dar purtând şi amprenta mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi” am regăsit-o și eu în acest roman. Totuși, nu a fost primit cu entuziasm de la început. „Împăratul muștelor” a fost refuzat de 21 de edituri până când în 1954 a fost publicată de Faber & Faber. Cu ani în urmă am mai citit scris de același autor “Dublul limbaj” şi am recunoscut aceeași abordare simplă, clară și precisă, unde până și ideile filosofice ori cele existențiale nu trebuie să deranjeze. L-am găsit însă, deopotrivă, și ezitant. Nu depășește deloc zona de confort, nu se extinde, totul este precis, enervant de precis ca o liniște superficială născută din rutina inconștientă a omului care trăiește din datorie și se bucură de viață tot din datorie. “Împăratul muștelor” nu iese din acest tipic nici măcar în intrigă. Din această cauză, ceea ce am citit de William Golding mi se pare lipsit de viață, lipsit de factorul neprevăzut. Ceea ce este frumos este deja desenat de o mână care a mai exersat aşa ceva. Nu-ți las impresia unei unicități. Aici am regăsit multe din epopeele robinsoniene, inclusiv din Papillon, dar când spune o face prea cuminte.
În fine, până la urmă este o carte pentru copii, dar ceea ce o coboară în ochii mei vine prin morală pentru adulți adăugată ca o componentă a esenței, a motivului pentru care această poveste există. Jules Verne are grijă să impregneze cu entuziasm psihicul copilului care află de o poveste a sa, dacă îi este adresată, iar ceea ce este pentru adulți delimitează prin întâmplări, dialoguri şi descrieri explicite pentru a nu aduce vreo confuzie cititorului mic. William Golding nu face asta deși ar trebuie să respecte lucrul acesta ca pe o regulă de aur. Este frumoasă povestea. Îți rămâne în memorie parcursul, riscurile, dar ajunge la anumite concluzii prea brutal, atribuind copiilor o maturizare instantanee, ca o dedublare și care vine la pachet şi comportamentul adecvat acelei maturizări. Lucrul acesta ascunde lipsa de maturitate a scriitorului sau absenţa măiestriei creative. Știe, însă, să povestească vrute și nevrute, ca bunicuța la gura sobei.
„Truman Capote, omuletul acesta plin de curaj, este cel mai implinit scriitor al unei generatii din care fac si eu parte. Frazele lui sint perfecte pina la detaliu, ritmul povestilor lui este impenetrabil. N-as schimba o virgula in Mic dejun la Tiffany.” (Norman Mailer)
Cartea lui Truman Capote poate fi citita ca o variatiune a povestii Cenusaresei: destinul unei tinere ale carei aspiratii o ajuta sa treaca printr-o adolescenta tulbure, dar care nu-i aduc si fericire pina la adinci batrineti. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formarii, care sugereaza oricarei cititoare – si, de ce nu, oricarui cititor – ca orice schimbare de sine, orice scop, oricit de greu de atins, e la indemina oricui, chiar cind totul pare imposibil.” (The Guardian)
„Aparitia in anii ‘60 a unei carti ca Mic dejun la Tiffany a schimbat fata literaturii mondiale si a dat posibilitatea culturii pop americane sa-si reevalueze posibilitatile.” (USA Today)” (https://polirom.ro/proza-xx/4297-mic-dejun-la-tiffany.html)
Holly este un personaj care poate foarte ușor să intre în rândul celor clasice. Este dezinvoltă, inteligentă, descurcăreață, misterioasă și are o poveste de viață foarte stranie. Prieteniile sale sunt asemenea ei sau, după cum ne prezintă autorul, extensii ale personalității ei. Dacă, pe alocuri, comportamentul ei pare intrigant, la final, după ce și cititorul intră în posesia unor informații foarte valoroase despre viața ei, totul seamănă cu o spovedanie care produce o vindecare sau o simulează. După o copilărie stranie, o căsătorie la 14 ani, o tinerețe tumultoasă plină de petreceri cu un anturaj dominat de persoane dubioase care construiesc un misterios vicios, această femeie independentă se teme pentru viitorul ei, nu pentru că nu s-ar descurca, ci pentru că realizează că viața sa nu poate continua la nesfârșit așa și că reușita în sine poate deveni un obstacol. Ajunge la această concluzie în momentul în care se pune problema să se despartă de pisica ei, personajul tăcut, asemenea unei laturi a personalității ei despre care nu vrea să vorbească. O sperie perspectiva de a realiza că cineva este foarte important pentru ea atunci când se pune problema să se despartă. Dialogurile sunt siropoase, iar întâmplările par desprinse dintr-un cotidian pe care orice om cu o viață socială relativ bogată le poate avea. Cu toate că este o carte pe care o parcurgi foarte ușor, unele episoade sunt puternic inserate, poate și pentru că face trimitere la cultura pop sau alte elemente ale societății americane aflată într-un proces de transformare specific anilor `40-` 50 care ne sunt mai accesibile ca limbaj sau comportare decât alte epoci. Este prima carte scrisă de Capote pe care am citit-o. Îmi place cum scrie, ce selectează din ce li se întâmplă personajelor, dar mai ales faptul că nu banalizează dialogul.
Concluzia la care am ajuns nu-mi schimbă părerea despre oamenii care se descurcă asemenea lui Holly. Se pare că și autorul are aceeași opinie. Există ceva teatrală în toată această bucurie, în toată această reușită socială care ascunde tristețea că unele traume, poate chiar cele care împing aceste personaje către un comportament tumultos ori deviant, nu se vindecă niciodată. Ei doar învață să coabiteze cu ele. Mesajul acesta mi se pare prea trist pentru că vreau să găsesc în concluzii, nu neapărat o undă de speranță, cât posibilitatea ca experiența pe care am aflat-o parcurgând romanul, mai mult decât înțelesul constatator.
Rușii au putut întotdeauna să atingă aspecte foarte sensibile ale condiției umane, iar Dostoievski reușește cu acest roman de debut să ofere cititorului un dus rece referitor la normalitatea acestei condiții umane. Că oamenii sunt săraci, este știut, mai ales pentru acele vremuri. Că sentimentele nu au vârstă și ele nu țin cont de aceste limite, și acest aspect este cunoscut. Ceea ce-i atrage atenția celui care trece dincolo de simplismul intrigii este normalitatea tragicului, dar și suspiciunile pe care el, ca autor, le strecoară în exprimările personale care aduc viclenia, un alt element comun și neplăcut, acolo unde părea că dragostea este pură, infantilă. Femeia este vulnerabilă. Confortul ei depinde de bunăstarea bărbatului. Ea trăiește din ceea ce i se oferă. Când bărbatul nu-i mai poate oferi, ea se reorientează. Că este biologia, materia sau o trăsătură de caracter, fiecare cititor își poate stabili. Ceea ce mi s-a părut foarte interesant la acest roman vine din faptul că autorul, prin modul cum și-a construit sau și-a ales evenimentele parcurse de personaje, a vrut să scoată în evidență principii, nu aspectul comun al evenimentelor. Am înțeles lucrul acesta când am observat că Varvara avea o problemă de sănătate sau o altă atitudine decât gingășie de fiecare data când cu el sau cu anturajul lui se întâmpla ceva. Am văzut în această reprezentare un joc al principiilor, în care sărăcirea în sensuri a unuia produce un dezechilibrul în celălalt. Dostoievski a fost un mistic, de aceea îl pot ușor suspecta că a vrut intenționat să construiască acest joc. Altfel, aș găsi prea simplist schimbul de scrisori și poate chiar întregul tablou social prezent în roman. Nu caut sensuri acolo unde nu sunt. Mi s-a fixat această idee și nu-i pot găsi înlocuitor. Aici găsim că Dostoievski promitea încă de atunci și o făcea lucrând deja foarte bine asupra acestei descoperiri fabuloase – oamenii, pe lângă prozaicul vieții pe care îl știm cu toții și pe care nu avem nevoie să-l mai citim și din cărți, întruchipează și un joc al principiilor. Abia din înțelegerea lor, a principiilor și nevoilor de viață se poate desprinde o soluție care să mai îndulcească puțin condiția. Altfel, ca oameni, rămânem doar rezultate ce apar în acest joc al principiilor, nu și cei care le coordonează. Și aici, ca peste tot la acest autor, totul este tragic, dar plin de sens.
Pe când trece în revistă lucrurile din casa părintească, Loni descoperă fragmente dintr-o viață pe care ar prefera s-o uite – o copilărie marcată de moartea prin înec a tatălui, Boyd, și de permanenta iritare a mamei. Găsirea unui bilet enigmatic scris de o persoană necunoscută o determină să înceapă un proces periculos de căutare a adevărului, în timp ce se străduiește să refacă legătura cu mama suferindă și să se împace cu fratele ei și soția acestuia, care par s-o blocheze la fiecare pas. Și de parcă toate acestea n-ar fi de ajuns, în Florida cunoaște un bărbat al cărui farmec simplu amenință să-i zdruncine din temelii existența.
Situată în peisajul luxuriant al mlaștinilor din Florida, cartea Virginiei Hartman examinează crime vechi de decenii, amintiri scoase cu greu la suprafață și întinderea fără margini a dragostei părintești.
„În parte roman de dragoste, în parte thriller, Ținutul mlaștinilor își derulează intriga cu multă eleganță. Virginia Hartman are în comun cu naratoarea un ochi atent și o tușă precisă, precum și o înțelegere deplină a modului în care lumea naturală ne oferă alinare și susținere.“ Alice M cDermott
„Cu ținutul mlaștinilor ca decor de atmosferă, debutul Virginiei Hartman duce cu gândul la bestsellerul Deliei Owens, Acolo unde cântă racii… Ritmul alert și capitolele scurte asigură o lectură extrem de plăcută.“ BOOKLIST
„Cufundat în ritmurile luxuriante și umbrele sinistre ale mlaștinilor din Florida, romanul Virginiei Hartman este în același timp un mister captivant, o dramă de familie zguduitoare, o poveste de dragoste și un omagiu la adresa lumii naturale. Loni Murrow este un personaj care-mi va rămâne în suflet multă vreme. Un debut extraordinar.“ LARA PRESCOTT
„Subtilă și complexă, Ținutul mlaștinilor navighează prin curenții și apele stagnante ale relațiilor de familie, prin smârcurile Floridei și prin detaliile unui deces misterios produs cu douăzeci și cinci de ani în urmă. La fel ca Barbara Kingsolver, Hartman pătrunde adânc în lumea naturală, explorând legăturile dintre o femeie bântuită de trecutul ei și apele care i-au ucis tatăl. Fanii Deliei Owens și ai lui Lauren Groff vor descoperi o lectură încântătoare și pasionantă.“ SUZANNE FELDMAN
„Loni Murrow, protagonista captivantului roman al Virginiei Hartman, cu un echilibru mereu fragil între viața urbană și cea rurală, știe că poți să te întorci acasă, dar trebuie să te temi de adevărurile care te așteaptă acolo. În Ținutul mlaștinilor se găsesc povești în interiorul altor povești, secrete de familie uluitoare, pe alocuri o atmosferă de ședință de spiritism – toate acestea orchestrate cu măiestrie. Dar în miezul romanului stă un fel de călătorie mitică; să-i spunem: «Fiica în căutarea adevărului, dragostei și izbăvirii».“ HOWARD NORMAN
Virginia Hartman deține o diplomă de master în arte frumoase de la American University și predă scrierea creativă la George Washington University din Washington, D.C. și la Writer’s Center din Bethesda, Maryland. Poeziile, eseurile și scrierile ei de ficțiune au apărut în Hudson Review, Alaska Quarterly Review, Washingtonian, Redux, Potomac Review, Delmarva Review, Beltway Poetry Quarterly, Sligo Journal, Bluebird City etc. De asemenea, este prezentă în antologia Gravity Dancers: Even More Fiction by Washington Area Women. Împreună cu Barbara Eastman a coordonat antologia A More Perfect Union: Poems and Stories about the Modern Wedding. A fost nominalizată pentru Premiul Pushcart și a primit sprijinul Conferinței Scriitorilor din Sewanee și al Centrului pentru Arte Creative din Virginia. Povestirile ei au ajuns pe lista scurtă a premiilor New Letters, The Tennessee Williams Festival și Dana. Ținutul mlaștinilor (The Marsh Queen, 2022) este romanul ei de debut.” (https://www.litera.ro/tinutul-mlastinilor-affo18 )
Nu este genul de poveste care să mă atragă, dar am vrut să o parcurg în speranța că până la urmă găsesc ceva interesant la ea. Am găsit. Frazele lungi și descriptive sunt înlocuite de propoziții scurte și clare care îți creează imediat imaginea potrivită. Desigur, lucrul acesta nu se întâmplă peste tot. Pe alocuri, această manieră de a simplifica transforma povestea într-o istorisire lapidară. Vrea să spună totul, detalii pe care le consider absolut inutile: că se trezește și se uită pe geam, că intră într-un wc public și descrie mizeria de acolo, apoi se urcă în mașină și merge mai departe. Nu mă interesează aceste detalii atât timp cât ele în roman nu au o însemnătate. Ele sunt descrieri ale observației care nu susțin nimic din gânduri, stare, acțiune. Par mai curând pasaje inserate care să îndeplinească rolul de fragmente, de legătură, să incite și mai mult pentru că episodul dur este precedat de aceste scene banale. Poate fi aceasta o tehnică. Eu nu o apreciez. În plus, personajele nu sunt suficient prezentate. Prea puține detalii despre tiparul fiecăruia, ceea ce denotă superficialitate. Iar subiectul este absolut penibil, nu pentru ce reprezintă el, ci pentru că au lipsit alte construcții care ar fi putut să le adauge și cu care să înlocuiască descrierile penibile sau inutila detaliere a păsărilor. Cartea este despre elucidarea unei crime, nu despre cunoașterea zoologică. Deci o carte slabă. Iar când și-a înșirat la final listele lungi de mulțumiri ca la Oscar i-a crescut brusc ratingul. Consider că este absolut penibil acest obicei al scriitorilor de acum. Este ca și cum singur își știrbește din credibilitate, justificându-și succesul ori valoarea prin implicarea celor din listă. Și ce dacă nu li se aduc osanale? În lumea această modestia este privită ca o boală contagioasă!
În vasta și adesea predictibilă lume a thrillerelor psihologice, Peter Swanson reușește să surprindă și să captiveze cu romanul său, „Fata cu un ceas în loc de inimă”. Această operă, care combină elemente de mister cu drama psihologică, ne introduce în viața lui George Foss, un personaj obișnuit ce se trezește învârtit într-o rețea complexă de minciuni, trădări și decizii morale dificile, toate declanșate de reapariția primei sale iubiri, Liana.
Un Trecut care nu Moare Niciodată
Povestea începe când Liana, o femeie cu un trecut misterios și plin de întuneric, intră din nou în viața lui George după două decenii. Revederea nu este una simplă, ci una care îl forțează pe George să se confrunte cu umbrele unui trecut pe care credea că l-a lăsat în urmă. Swanson își construiește narativul într-un mod care țese constant între trecut și prezent, oferind cititorului cheile necesare pentru a decripta complexitatea relațiilor și a evenimentelor.
Stil Narativ Captivant
Swanson scrie cu o mână sigură, menținând un echilibru perfect între descrierile detaliate și dialogurile pline de tensiune. Stilul său este direct și incisiv, cu fraze scurte care taie prin complexitatea emoțională a scenei, lăsând cititorul fără răgaz și fără posibilitatea de a pune cartea jos. Atmosfera întunecată este amplificată de stilul descriptiv, care nu doar că setează scena, dar aduce și un plus de adâncime psihologică personajelor.
O Meditație asupra Naturii Umane
La baza sa, „Fata cu un ceas în loc de inimă” este o explorare a naturii umane. Swanson nu se mulțumește să povestească doar un thriller captivant; el se apleacă asupra modului în care trecutul ne formează, ne distruge și ne definește deciziile. Fiecare personaj este bine conturat, cu motivații clare și o complexitate care îi face pe toți cei implicați vii și credibili. În special, George este portretizat cu o profundă înțelegere a luptei interioare dintre dorința de a merge mai departe și incapacitatea de a scăpa de trecut.
Concluzii
„Fata cu un ceas în loc de inimă” este mai mult decât un simplu thriller; este un studiu de caz despre impactul amintirilor asupra prezentului și despre prețul adevărului în relațiile umane. Swanson demonstrează încă o dată de ce este considerat un maestru al genului, oferind o carte care este atât o poveste captivantă, cât și un comentariu pertinent asupra dilemelor morale cu care ne confruntăm. Pentru cei pasionați de literatură care caută o lectură plină de suspans, dar și de introspecție, acest roman este o alegere excelentă.
„Lumea Sofiei” este o călătorie emoționantă și profundă prin istoria filosofiei, privită prin ochii unei adolescente, Sofia Amundsen. La vârsta de 14 ani, viața Sofiei se schimbă dramatic când începe să primească misterios lecții de filosofie sub forma unor scrisori anonime. Aceste lecții o conduc într-o aventură intelectuală fascinantă, plină de întrebări existențiale și descoperiri uimitoare. Pe măsură ce Sofia explorează gândirea marilor filosofi de la Socrate și Platon până la Kant și Sartre, începe să-și pună întrebări profunde despre sine și lumea înconjurătoare. Fiecare pagină este o revelație, o nouă deschidere către marile mistere ale vieții. Sofia nu doar că învață despre istoria filosofiei, dar începe să-și construiască propria înțelegere despre identitate și existență. Intriga devine și mai captivantă când Sofia descoperă legătura dintre ea și o altă fată, Hilde Møller Knag. Hilde, o adolescentă din Norvegia, primește la rândul ei un cadou neobișnuit de la tatăl său, un major ONU aflat într-o misiune îndepărtată. Cadoul este o carte despre Sofia și lecțiile ei de filosofie. Pe măsură ce Sofia și Hilde își descoperă existențele interconectate, povestea capătă o nouă dimensiune, provocând cititorul să reflecteze asupra naturii realității și a interconectivității vieților noastre. Cartea reușește să trezească în cititor aceleași întrebări și curiozități care o animă pe Sofia, invitându-l să se implice emoțional în această călătorie de descoperire de sine. Fiecare lecție filosofică este prezentată cu o simplitate și o claritate care transformă conceptele complexe în experiențe personale și memorabile.
Jostein Gaarder a povestit că ideea care a inspirat „Lumea Sofiei” i-a venit în timpul unei vacanțe în Grecia, când el și familia sa au petrecut mult timp explorând siturile arheologice și gândindu-se la originile filosofiei. Această experiență directă cu peisajele și istoria Greciei antice l-a inspirat să creeze o poveste care să aducă la viață istoria filosofiei într-un mod captivant și accesibil. Pe lângă cariera sa literară, Jostein Gaarder este și un ecologist dedicat. În 1997, el și soția sa Siri Dannevig au înființat Fundația Sophie, numită după protagonistul din „Lumea Sofiei”. Această fundație oferă anual un premiu internațional pentru dezvoltare durabilă și inițiative ecologice, reflectând angajamentul profund al lui Gaarder față de protejarea mediului și promovarea unei dezvoltări durabile.
Această combinație unică de experiențe de viață și angajamente personale face din Jostein Gaarder nu doar un autor remarcabil, ci și un individ care inspiră prin dedicarea sa atât literară, cât și socială.
„Lumea Sofiei” nu este doar o poveste despre cunoaștere și învățare; este o poveste despre maturizare și descoperirea sinelui, despre curajul de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri într-o lume plină de mistere. Întâlnirea dintre Sofia și Hilde adaugă o profunzime emoțională suplimentară, evidențiind legăturile invizibile care ne unesc pe toți. Această carte te lasă cu un sentiment profund de uimire și recunoștință pentru bogăția gândirii umane și te inspiră să privești viața cu ochi noi, plini de curiozitate și dorință de cunoaștere.
În paralel cu această poveste din trecut, Georg reflectează asupra propriilor sale relații și asupra modului în care amintirile și poveștile tatălui său îi influențează viața. Romanul devine astfel o meditație asupra legăturilor familiale, a pierderii și a importanței de a prețui fiecare moment oferind cititorilor o perspectivă profundă asupra vieții și a iubirii.
Celebrul scriitor norvegian, cunoscut pentru abilitatea sa de a combina filosofia cu narațiunea, reușește să creeze o atmosferă de melancolie dulce-amară, aducând în prim-plan întrebări existențiale care ne pun pe gânduri. Stilul său de scriere este limpede și accesibil, dar totodată profund, evocând emoții puternice și atitudini introspective. El impresionează prin sinceritatea cu care abordează relațiile umane și fragilitatea acestora. Cititorul este profund mișcat de modul în care autorul descrie legătura dintre părinți și copii, precum și modul în care amintirile și poveștile rămân vii în inimile noastre, chiar și după pierderea unei persoane dragi. Este un roman care te face să te gândești la propriile relații și la modul în care prețuim momentele trecătoare ale vieții.
Jostein Gaarder folosește tehnica povestirii în ramă pentru a crea o structură narativă complexă, unde povestea din scrisoare este inserată în viața cotidiană a protagonistului, Georg. Acest contrast între trecut și prezent accentuează efemeritatea existenței și valoarea amintirilor. În același timp, romanul pune în discuție și tema destinului și a alegerilor pe care le facem, provocând cititorul să reflecteze asupra propriei vieți.
Romanul lui Jostein Gaarder a fost ecranizat. Filmul, intitulat „Appelsinpiken” (The Orange Girl), a fost lansat în 2009 și este o producție norvegiană regizată de Eva Dahr. Ecranizarea păstrează esența romanului, prezentând povestea tânărului Georg și descoperirea scrisorii tatălui său, precum și căutarea misteriosului personaj cunoscut drept fata cu portocale. Filmul captează emoția și filozofia profundă a romanului, aducând la viață personajele și temele într-un mod vizual și emoționant.
„Fata cu portocale” este o lectură esențială pentru oricine dorește să exploreze complexitatea emoțiilor umane și să se lase purtat de o poveste care, deși aparent simplă, este profundă și revelatoare. Autorul reușește să creeze o operă literară care nu doar că îți captează atenția, dar îți și oferă o nouă perspectivă asupra vieții și a iubirii.
Romanul urmărește viața lui Tsuyoshi Manase, un geolog amator și autodidact, a cărui existență este profund marcată de experiențele traumatizante din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și de moartea fratelui său mai mic. Tsuyoshi se dedică studiului pietrelor, găsindu-și refugiu în lumea geologiei, unde pietrele devin pentru el simboluri ale continuității și ale istoriei nepieritoare. Pasiunea lui Manase pentru pietre nu este doar o preocupare profesională, ci și o modalitate de a face față trecutului său dureros pentru că prin intermediul lor deduce sau descoperă multe despre istoria Pământului, însă această căutare reflectă și dorința sa de a descifra și a înțelege propriile traume și suferințe.
Romanul este structurat într-o manieră neconvențională, alternând între prezentul lui Tsuyoshi și flashback-uri din timpul războiului, oferind o imagine fragmentată și complexă a vieții protagonistului. Această structură narativă reflectă natura memoriei și a traumei, unde trecutul și prezentul se împletesc într-un mod intim și inseparabil. În paralel, relațiile lui Tsuyoshi cu familia sa sunt și ele afectate de trecutul său. Relația cu soția și copiii este marcată de momente de înstrăinare și lipsă de comunicare, pe măsură ce drama sa, cu fiecare an care trece, își pune amprenta din ce în ce mai mult asupra vieții de zi cu zi. Pe parcursul romanului, Tsuyoshi încearcă să găsească un sens și o rezolvare suferinței sale, dar adevărata sa călătorie este una de acceptare și înțelegere a faptului că anumite răni nu pot fi complet vindecate, ci doar integrate în povestea vieții sale. Punctul culminant al romanului este atins atunci când Tsuyoshi se confruntă cu cele mai întunecate amintiri ale sale, inclusiv moartea fratelui său. Acesta este un moment de catharsis, unde protagonistul începe să accepte că unele răni nu pot fi vindecate complet, dar pot fi integrate în viața sa. Relația cu soția sa, Satoko, este complexă și tensionată. Satoko este prezentată ca o femeie dedicată și răbdătoare, care își iubește soțul, dar se luptă să înțeleagă și să accepte comportamentul său distant și adesea introvertit. Trauma nerezolvată a lui Tsuyoshi din timpul războiului și obsesia sa pentru pietre creează o barieră emoțională între ei. Relația cu fiii săi este afectată de incapacitatea sa de a se conecta emoțional. Copiii resimt această distanță și reacționează în moduri diferite. Din această perspectivă dramele pe care le parcurge par o continuare, dar și, deopotrivă, o confirmare a ceea ce nu poate depăși din timpul războiului. Relațiile de familie se destramă în moduri diferite (Satoko este internată într-un spital de psihiatrie, Hitoshi, fiul cel mare, părăsește familia în mod tragic, iar Takashi se implică în frământările sociale ale Japoniei din anii ’60 cele marcate de reînnoirea Tratatului de Securitate SUA-Japonia), așa cum o rocă masivă, formată cu atât de mult efort și într-un timp atât de lung se sparge brusc în bucăți mai mici sau se transformă în pulbere. Această alegorie ne ajută să ne raportăm mai bine la valorile perene ale umanității luând timpul ca etalon. Pietrele pe care Tsuyoshi le studiază nu sunt doar obiecte geologice; ele sunt alegorii ale memoriei și timpului. Structura lor internă și formațiunile pe care le studiază sunt metafore pentru straturile de amintiri și experiențe pe care le purtăm cu noi. Pietrele devin martori ai trecerii timpului și ai evenimentelor care ne modelează viețile.
Stilul narativ al lui Okuizumi este dens și introspectiv, caracterizat de o proză elegantă și bine cizelată. Autorul folosește o structură narativă neconvențională, alternând între prezentul protagonistului și flashback-uri ale experiențelor sale din timpul războiului. Personajele sunt conturate cu o mare finețe psihologică. Tsuyoshi Manase este un personaj profund și complex, ale cărui trăiri și gânduri sunt analizate cu atenție de-a lungul romanului. Prin intermediul lui, Okuizumi explorează efectele devastatoare ale războiului asupra psihicului uman și modul în care traumele se manifestă în viața de zi cu zi. Ca și cum ne-ar spune “Închideți ochii și imaginați-vă o lume în care pietrele vorbesc, fiecare având o poveste de spus, fiecare purtând ecoul unui trecut uitat”. Pentru că Okuizumi ne face să simțim greutatea fiecărei pietre, ca și cum am ține în mâini fragmente ale propriei noastre istorii, fiecare pagină este o revelație, o descoperire a unei părți ascunse a sufletului uman. Proza lui, deși densă, devine un balsam pentru suflet, fiecare cuvânt fiind ales cu grijă pentru a reda cele mai profunde emoții. Tsuyoshi nu este doar un personaj – el este vocea fiecăruia dintre noi, a celor care au suferit, au pierdut și continuă să caute sensul în fiecare fisură ce apare în linia vieții.
„Strigătul pietrelor” nu este doar un roman de citit, ci și de simțit. Este o meditație asupra umanității, asupra durerii și frumuseții care coexistă în fiecare moment al existenței noastre. Este o lucrare ce rămâne cu tine mult după ce ai întors ultima pagină, un testament al puterii literaturii de a vindeca și de a ilumina cele mai întunecate colțuri ale sufletului uman. Scriitori japonezi au această capacitate de a ne spune că drama nu este o întâmplare a naturii și ea nu se șterge, chiar dacă ceea ce se continuă caută în permanență lumina, devenind fin ca atingerea de mătase, suav ca surâsul unei gheișe, parfumat ca florile primăverii. „Strigătul pietrelor” ne oferă cu generozitate un fragment din această magie care îmbină drama cu bucuriile simple, așa cum piatra poate fi, deopotrivă, dură și misterioasă.
Temele centrale ale cărții gravitează în jurul ideii de suferință interioară și infern personal, cauzate de relațiile interumane. Cartea explorează dinamici variate, inclusiv relațiile de cuplu, relațiile dintre părinți și copii și prieteniile, evidențiind modurile în care aceste legături pot deveni toxice și distructive. De asemenea, cu cât citim mai mult, cu atât mai aproape suntem de gândul că, poate, nu este atât o incursiune în psihopatologia unor tipare, cât o critică adusă unei societății formată din grupuri de oameni asemenea celor pe care îi descoperim aici și care definesc în mare parte conceptul de normalitate. Dacă ceva doare în urma lecturii, atunci aceasta de aici vine!
Opera de față tratează în special relația dintre o mamă și fiica sa, unde dragostea maternă devine o formă de posesivitate sufocantă. Apoi, celelalte relații au o tragi-comedie foarte originală. Spre exemplu, femeia fără nume (naratorul) descrie cu lux de amănunte infernul pe care îl trăiește alături de…măgar. Măgarul este un om, este bărbatul cu care se află într-o relație intimă, este partenerul său de viață, care o irită, o nemulțumește, o scârbește, dar o și excită. Până la urmă, îl va înlocui cu “bărbatul cu mărul lui Adam”, un personaj, inițial, misterios și perfect în sine, foarte potrivit pentru nivelul pe care ea și-l atribuie, care o atrage bizar, psihedelic, adică doar pe baza închipuirilor despre cum ar fi el, din cauza naturii lui narcisiste, dar și pentru că îi plăcea ei decorul în care îl întâlnea de fiecare dată (într-un restaurant, singur la o masă, sub un ceas de perete pe care îl privea din când în când cu mișcări languroase care îi scoteau în evidență gâtul și…mărul lui Adam). Când ajunge să-l cunoască, se întoarce la statutul de văduva neagră care, aici, nu-și omoară partenerii, ci și-i desconsideră, și-i castrează psihologic și apoi îi vede pe ei vinovați de cele ce se întâmplă sau pe cei din jur. Aici fragilitatea graniței dintre afecțiune și control capătă conotații stranii, patologice sau, după cum avem ocazia să vedem până la finalul cărții, apocaliptice. În alte povestiri ale sale, iubirea romantică este portretizată ca o forță devastatoare, capabilă să anihileze identitatea și voința individului. Din nou, riști să o suspectezi de prea mult subiectivism (o anume doză este permisă de cititor până când ajunge în punctul de a respinge opera din cauza acestei impresii), însă, în timp ce statutul de scriitor i-ar oferi cu prisosință un rol de narator, ea îl preferă pe cel de observator.
Astfel, personajele create sunt complexe și adesea antieroi, fiind persoane obișnuite confruntate cu situații de criză interioară, dar prezentate la un înalt nivel de conștientizare. Multe dintre ele sunt greu de simpatizat, dar foarte reale în suferințele și defectele lor, adăugând astfel profunzime și autenticitate narațiunii. Poate chiar dorește să șocheze cu brutalitatea pe care cei mai mulți sunt învățați să o rezolve prin ignorare. Nu știm. Știm doar că aici ne împărtășește o altă părere. Suferințele acestea nu trec, ci revin, iar și iar. Trec doar oamenii cu istoriile lor, iar în urma lor rămân alți oameni, cei care încearcă să le țină vie amintirea, așa bizară cum este.
Claire Castillon este subiectivă. Chiar ea a declarat în interviuri că multe dintre povestiri au fost inspirate din observațiile și trăirile sale personale pe care cititorul le găsește pe alocuri prea îndrăznețe, însă le acceptă pentru că ele nu exprimă o furie oarbă, o mânie primară care distruge, ci o aciditate versatilă, de fiecare dată argumentată, care o situează în rândul autorilor capabili să ofere personajelor o psihologie fină și autentică.
“Dedesubt este infernul” nu lasă cititorul indiferent, fiecare povestire provocând introspecție și reflecție asupra propriei vieți și relații. Este o lucrare incomodă, dar necesară pentru înțelegerea complexității naturii umane și a dinamicii relațiilor interpersonale cele situate foarte aproape de linia de demarcație dintre normal și patologic.
O sugestie: pentru a înțelege drama expusă cu detalii cotidiene, pe alocuri, luxuriante, cititorul poate apela la un artificiu: se poate transpune în pielea unui psiholog care, în cadrul unui decor specific proceselor psihoterapeutice, ascultă cu mare atenție relatările unui pacient întins pe un fotoliu, dar nu pentru a da un verdict, ci, poate, pentru a afla, împreună cu el, răspunsuri la furtunile existențiale pentru că oricât de dură sau bizară ar fi viață, ne permite, în orice stadiu, să învățăm ceva esențial încât să nu mai repetăm drama.
“Viața tatălui, a mamei, a fratelui și surorii continuă. Timpul trece, și ei se întreabă dacă sora a existat vreodată. Constat că dispariția e tristă, dar că, în fond, ea nu schimbă cu nimic. Nu mai avem cum s-o pierdem pe cea mare, asta deja s-a întâmplat, e pierdută, așa se crede. S-a întâmplat prea repede. E mai bine să dispari încet, după ce i-ai prevenit, ba chiar i-ai pregătit pe cei din jur. Toți am fost luați pe nepregătite, elanul fiecăruia s-a blocat când am pierdut-o. Tatăl și mama nu se mai gândesc la bătrână, dispare și ea, dar asta in firea lucrurilor, recunoaște tatăl.
[…]
Îl învăț pe tata ce m-a învățat el pe mine: adică să renunțe la caracterul lui dificil. Cu ajutorul visului, ajung să-l conving că sora trăiește, mai mult decât atât, că e fericită. Tatăl nu se împotrivește voinței mele, încă o mai caută pe cea mare pe la colțuri de stradă, dar nu găsește decât sosi palide ale ei. Nu renunță, îi dă întâlnire, călătorește cu ea în străfundurile lui, uneori e grea ca o piatră, dar e și ușoară, din când în când. Când e vorba despre mama, mă înarmez cu mai multă delicatețe, o strâng câteodată în brațe și o alint în fiecare zi. Mi-e imposibil să suport durerea ei. O durere palpabilă și spectaculoasă. Îmi dau seama că mama este o eroină.
[..]
Noi am trăit sub același acoperiș, și nu vom avea nicio amintire comună.
Noi am privit direct soarele prea mult timp. Mama e superbă când se dezlănțuie. Curentul o prăvălește. Valurile o duc cu case cu tot, cu lemne uscate și cu pești, cu bătrânii, cu tatăl, mama, sora, fratele, cu creșa și figurile de lut pentru Crăciun, cu măgarul și cu boul. Nu mai rămân în picioare decât obloanele din fier, ușile blindate, seifurile, verandele, mecanismele. Mă agăț de bucățile de mamă care au mai rămas.
…..
Să nu uiți niciodată a cui fiică ești, reușește ea să mai șoptească atunci când dispare.”
Claire Castillon, prin “Dedesubt este infernul”, oferă o operă literară de mare valoare, caracterizată printr-un stil narativ concis și o profunzime psihologică remarcabilă. Cartea se adresează în special celor interesați de explorarea laturilor întunecate ale relațiilor umane, fiind, deopotrivă, o lectură interesantă pentru cei care doresc să reflecteze asupra propriei lor existențe și emoții folosindu-se de un contrast teribil și dur cu o realitate cotidiană pe care, în forma aceasta concentrată, în realitate, nu ar fi indicat să o experimenteze niciodată.
Stilul narativ al autoarei este ascuțit și incisiv, fiecare povestire lăsând o impresie durabilă prin descrierile sale grafice și uneori brutale. „Insecta” nu este o lectură confortabilă, dar tocmai această intensitate o face memorabilă. Personajele sale sunt complexe și imperfecte, reflectând aspecte ale comportamentului uman pe care mulți preferă să le ignore. Claire Castillon reușește să combine grotescul cu cotidianul, creând astfel o lucrare puternică ce provoacă și intrigă cititorul. Ce face cartea și mai picantă este felul în care Castillon își construiește personajele și intrigile. Povestirile sunt populate de figuri profund imperfecte, uneori abuzive, alteori victime ale propriei lor vulnerabilități. Tema centrală a volumului se învârte în jurul disfuncționalităților și al dinamicilor toxice care pot exista în relațiile intime, fie ele de familie sau de cuplu.
În concluzie, „Insecta” este o colecție de povestiri pentru cei care apreciază o literatură care zguduie și provoacă introspecție, oferind o perspectivă neconvențională asupra naturii umane și a relațiilor interumane.
Celebritatea unei lucrări se construiește în timp și ea, în mod indubitabil, este confirmată de mai multe generații care constată că esența ei, stilul folosit, profunzimea mesajului, experiența împărtășită nu depind de conjuncturile de moment, de modele culturale ale vremii.
Romanul scris de John P. Strelecky, „Cafeneaua de la capătul lumii”, își propune să adreseze întrebări fundamentale despre viață, scop și sens, însă o face într-un mod stupid încât te face să crezi, chiar din primele pagini, că este scenariul unei emisiuni de divertisment unde publicul râde la comandă. Această carte a devenit rapid un fenomen global pentru ca se vrea a fi o abordare accesibile și profundă asupra tematicilor existențiale. Este, însă, mult prea departe de așa ceva.
Povestea începe cu John, un bărbat care se află într-un moment de criză personală și profesională. Într-o noapte, în timp ce se îndrepta spre o destinație necunoscută, John se rătăcește și ajunge la o cafenea izolată, numită „Cafeneaua de la capătul lumii”. Aici, întâlnește trei personaje: Casey, Mike și Anne, care îi prezintă trei întrebări scrise pe meniul cafenelei:
De ce ești aici?
Îți este frică de moarte?
Ești împlinit?
Aceste întrebări simple cică îl conduc pe John într-o călătorie interioară de autodescoperire și reflecție. În realitate, ceea ce urmează este o sfidare la adresa cunoașterii și educației în general pentru că lasă impresia că la filosofie și dezvoltare personală se pricepe oricine. Știind că în general, dar cu precădere în societatea occidentală, granița dintre ironie și batjocură este foarte fină, te încearcă oarece gânduri. O fi decorul inspirat din celebra serie “Zona crepusculară” (are grija autorul să spună lucrul acesta), personajele si decorul instrumente care împing percepția spre mister și introspecție, dar când vezi ce dialoguri stupide au protagoniștii te întrebi: “Oare pentru cine este scrisă cartea aceasta?”. M-am bucurat că sfidare se oprește în această fază și nu adaugă la final și un glosar cu termeni folosiți în carte!!!
Strelecky adoptă un stil narativ simplu și clar, ceea ce face cartea ușor de citit și accesibilă pentru o gamă largă de cititori. Dialogurile par naturale, iar descrierile locurilor și ale emoțiilor concise, directe. Autorul reușește să creeze o atmosferă de intimitate și introspecție, care invită cititorii să își pună propriile întrebări despre viață și despre scopul ei, dar o face superficial, simplist.
Pe bună dreptate, „Cafeneaua de la capătul lumii” de John P. Strelecky nu a fost scutită de critici și controverse. Iată câteva dintre ele:
1. Simplitatea excesivă
Unii critici consideră că abordarea simplistă a cărții poate părea superficială și prea ușoară pentru a trata tematici atât de complexe și profunde precum sensul vieții și scopul existenței. Aceștia argumentează că întrebările fundamentale ale vieții necesită o analiză mai profundă și nu pot fi rezolvate printr-o simplă conversație la o cafenea fictivă și mai ales, nu prin dialoguri desprinse parcă din talk-show – urile americane.
2. Lipsa de profunzime filosofică
Deși cartea este destinată unui public larg, unii cititori care sunt familiarizați cu literatura filozofică și existențială consideră că această carte nu oferă o explorare suficient de detaliată a acestor concepte. Unii, din dorința de a fi convingători, compară aceste desen pe asfalt cu lucrările unor filozofi de prestigiu precum Sartre, Camus sau Nietzsche, dar să nu mergem chiar așa departe. Nu este cazul!
3. Povești și soluții prea idealiste
Cartea este uneori criticată pentru faptul că oferă soluții idealiste și prea optimiste la problemele vieții. În realitate, schimbarea personală și găsirea scopului pot fi procese mult mai complicate decât sunt prezentate în carte. Acest lucru poate lăsa unii cititori cu așteptări nerealiste sau cu sentimentul că eșecurile lor personale sunt rezultatul unei lipse de voință sau înțelegere, nu a unor circumstanțe complexe.
4. Structură previzibilă și stereotipică
Unii cititori și critici au remarcat că structura narativă a cărții este previzibilă și plină de clișee. Situația în care protagonistul se rătăcește și găsește o cafenea magică unde primește răspunsuri la toate întrebările sale poate părea un scenariu deja uzat și neoriginal, iar exemplele prezentate ca mari învățăminte de viață par extrase din prezentările zeloase ale pastorilor penticostali care reduc învățătura creștina la nivelul unor mesaje motivaționale pentru a produce reacții emoționale intense.
5. Marketing și popularitate excesivă
Succesul comercial al cărții a dus la acuzații că popularitatea sa se datorează mai mult marketingului agresiv decât meritelor literare. Cartea a fost promovată intens, iar unii critici sugerează că acest lucru a contribuit la o percepție exagerată a valorii sale reale.
În concluzie, consider că această carte a fost lăudată prea mult pentru presupusele mesaje inspiratoare și pentru accesibilitatea sa care ascunde, prin adresabilitatea penibilă, o mare, o enorma superficialitate. În realitate, este pentru mine o expunere arogantă a materialismului occidental ca bază a cunoașterii vieții (tot ceea ce ni se întâmplă acum este edificator pentru succesul viitor, reușita este un rezultat al educației financiare ș.a.m.d.). Recunosc, am ales această carte doar din curiozitate și, citind-o, am învățat că, în continuare, este bine să am încredere în ceea ce am apreciat, lăudat și iubit până acum. Când ascult cu atenție un copil care îmi explică în detaliu cum rezolvă el o ecuație, nu înseamnă că vreau să învăț cum se face asta, iar dacă am convingerea că el nu mă poate învăța lucrul acesta nu sfidez intenția lui de a-mi spune, arăta, demonstra ceva, că doar nu preiau modelul pentru a arăta altuia că știu, la rândul meu, să rezolv o ecuație. Unele lucruri așa trebuie să fie. Acesta este rostul lor, iar asta înseamnă că putem conviețui și cu cei care se laudă că au văzut cum cad frunzele și de aceea există toamnă!
Personajele sunt conturate cu multă grijă și autenticitate. Fiecare membru al comunității aduce cu sine o poveste unică și profundă, plină de lupte interioare și speranțe. Fie că este Zachary, Patience, Elsa, Benjamin sau Tabitha, Ethan, Violet, Hiram, personajele au fiecare câte o istorie construită de o așa manieră încât parcă le-ar fi fost predestinat să se întâlnească aici. Paul Harding reușește să surprindă esența fiecărui individ, arătând cum trecutul modelează prezentul și influențează deciziile pentru viitor. Această introspecție asupra vieților interconectate ne face să reflectăm asupra propriei noastre existențe și asupra modului în care relațiile și experiențele ne definesc.
Stilul narativ al lui Harding este poetic și introspectiv. Descrierile sale ale naturii și ale peisajelor sunt pline de sensibilitate, oferind o senzație de liniște și echilibru. Natura joacă un rol central în carte, simbolizând speranța și renașterea. Această conexiune profundă cu mediul înconjurător subliniază importanța unui spațiu natural sănătos pentru bunăstarea emoțională și spirituală. Cadrul natural participă la drama acestei comunități, dezvăluindu-se, prin extreme termice, uragane, dar și prin căldura cu care îi ține pe oameni departe de comunitatea care îi respinge doar pentru că sunt foarte săraci, bolnavi, plini de păduchi, negri, metiși ș.a.m.d., adică purtând în ei trăsăturile genetice ale mai multor ramuri străvechi, cu cinstea și necinstea lor. În comportamentul lor se găsesc semințele binelui, ale sacrificiului, ale răului exprimat prin gânduri, emoții, dar și prin fapte, ale păcatului succesului și decăderii, singurul care, în opinia autorului, îi face pe oamenii remarcabili să dispară în negura istoriei și să nu mai fie niciodată găsiți. Dar totul este firesc și perfect în această poveste încât nimic nu mai trebuie adăugat. Ceea ce se adaugă forțat pentru că așa consideră unii că este mai bine, ceea ce intervine brutal asupra acestui cadru delicat și utopic, chiar dacă, pe alocuri, cu intenții bune, devine o fisură în visul fiecăruia de a beneficia de dreptul la viață. Lor nu le trebuia mai mult, nu cereau mai mult, aveau căldura pe care si-o doreau, pelinul pentru fumat, peștele pentru hrana puțină pe care o cunoșteau și nu au protestat nici când uraganul le-a șters o mare parte din puținul adunat, inclusiv pe cei câțiva pomi purtători de rod. Civilizația i-a alungat din acest Eden unde nu confortul fizic era urmărit, ci cel emoțional pe care doar o comunitate solidă ți-l poate oferi. Aici, comunitatea utopică a lui Harding nu era “acel” Eden, ci ”un alt” Eden, adaptat la specificul zilelor noastre. Păstrând proporția, putem îndrăzni mai mult cu gândul văzând această idee a sa care ne spune că stă în esența noastră să nu uităm drama ancestrală a căderii în păcat pentru că suntem pasibil de a o repeta.
În esență, „Un alt Eden” este o reflecție asupra eforturilor umane de a construi un loc mai bun. Harding abordează teme precum libertatea, egalitatea și dreptatea, provocând cititorii să-și reevalueze propriile convingeri. Relația dintre individ și comunitate este explorată cu subtilitate, arătând cum constrângerile sociale și istorice ne influențează viețile.
Romanul nu este doar o poveste despre o comunitate utopică, ci și o meditație asupra naturii umane. Dorința de a crea un „alt Eden” este prezentă în fiecare dintre noi, chiar dacă drumul spre acest ideal este plin de provocări sau pericole. Harding ne amintește că, în ciuda imperfecțiunilor și dificultăților, aspirația de a trăi într-un loc mai bun este o parte esențială a condiției umane și ea coexistă cu impulsul de a le refuza semenilor acest drept.
„Un alt Eden” este o carte care atinge sufletul cititorului prin simplitatea și eleganța sa. Harding scrie cu o delicatețe emoțională care transformă lectura într-o experiență profundă și meditativă. Subtilitatea cu care se exprimă ajută cititorul să afle despre cele mai ascunse intenții ale personajelor care, altfel, ar fi judecate greșit dacă ar fi să fie analizate doar după faptă, o dramă a “deliciilor” la care ne expune zilnic societatea de consum. Cu personaje memorabile și o proză lirică, romanul este o invitație la reflecție asupra propriei noastre vieți și a lumii în care trăim, dar și la visul continuu de a găsi sau crea un loc al nostru, un Eden.
PS. Nu contest competența traducătorului, dar, după ce citești cartea, realizezi că titlul „Acest alt Eden” este mai aproape de mesajul autorului decât „Un alt Eden”. Autorul a spus „This Other”, nu „Another”.
Cartea se structurează în patru povești distincte, fiecare urmărind un personaj diferit care dorește să călătorească în timp. Fiecare poveste explorează teme precum iubirea pierdută, regretele nerezolvate și dorința de a repara trecutul. Fiecare personaj se confruntă cu propriile sale dileme și învață lecții importante despre acceptare și iertare.
Stilul de scriere al lui Kawaguchi este simplu și direct, dar reușește să transmită emoții puternice și să creeze o atmosferă intimă și captivantă. Descrierile sale ale cafenelei și ale ritualului de a bea cafea sunt atât de detaliate încât aproape că simți aroma cafelei în timp ce citești.
Una dintre punctele forte ale romanului este abilitatea autorului de a construi personaje complexe și autentice. Fiecare dintre ele este bine conturat, cu propriile sale frământări și dorințe, ceea ce le face ușor de înțeles și de empatizat.
Deși tema călătoriei în timp este una populară și adesea folosită în literatură, Kawaguchi reușește să o abordeze într-un mod original și profund uman. El se concentrează mai mult pe impactul emoțional al acestei experiențe și pe lecțiile de viață pe care personajele le învață, decât pe aspectele tehnice sau fantastice ale călătoriei în timp.
Unul dintre aspectele care ar putea fi considerate o slăbiciune a cărții este faptul că regulile și limitările călătoriei în timp sunt foarte stricte și uneori pot părea arbitrare. Cu toate acestea, aceste reguli servesc la sublinierea mesajului central al romanului: nu putem schimba trecutul, dar putem învăța să-l acceptăm și să trăim în prezent cu mai multă înțelepciune și compasiune.
În concluzie, „Până nu se răcește cafeaua” este o carte plină de sensibilitate și introspecție, care te face să reflectezi asupra propriilor tale regrete și să apreciezi momentele prețioase ale vieții. Este o lectură recomandată pentru oricine caută o poveste emoționantă și profund umană.
Intriga și personaje
Povestea îl urmărește pe Hassan, un tânăr orfan din Zanzibar, care se confruntă cu provocările vieții în urma morții tatălui său. Gurnah reușește să contureze un personaj principal complex și realist, ale cărui experiențe și emoții sunt profund resimțite de cititor. Hassan este obligat să-și părăsească casa și să călătorească printr-o lume plină de incertitudini și pericole, în încercarea de a găsi un loc sigur și stabilitate.
Personajele secundare sunt la fel de bine dezvoltate, fiecare adăugând o dimensiune suplimentară poveștii. De exemplu, profesorul Enzi, care devine mentorul lui Hassan, și Salma, o tânără femeie cu care Hassan formează o legătură puternică, sunt personaje care îmbogățesc narațiunea prin perspectivele și experiențele lor unice.
Teme și stil
Una dintre temele centrale ale cărții este explorarea identității și a sentimentului de apartenență. Hassan, ca mulți dintre personajele lui Gurnah, se luptă cu întrebări despre cine este el cu adevărat și unde aparține. Aceste întrebări sunt amplificate de contextul istoric și politic al Zanzibarului și al Africii de Est, cu conflictele sale și mișcările de independență.
Gurnah are un stil narativ fluid și evocator, care îmbină descrierile lirice ale peisajelor africane cu introspecții profunde în psihologia personajelor sale. Limbajul său este elegant și plin de nuanțe, reușind să capteze atât frumusețea cât și durerea experiențelor umane.
Impact și relevanță
„Abandon” este o carte care rămâne cu cititorul mult timp după ce a fost citită. Abdulrazak Gurnah reușește să creeze o poveste care nu este doar o călătorie fizică, ci și una emoțională și spirituală. Temele de exil, pierdere și căutare de sine sunt universale și rezonează profund, indiferent de contextul cultural al cititorului.
În concluzie, „Abandon” este o lectură esențială pentru cei care apreciază literatura de calitate, care nu doar spune o poveste, ci și provoacă reflecție și empatie. Abdulrazak Gurnah demonstrează încă o dată de ce este considerat unul dintre cei mai importanți autori contemporani, oferindu-ne o lucrare care este atât de actuală, cât și atemporală.
Povestea și personajele
Romanul îl are în centru pe Carl Kollhoff, un librar de modă veche, care își dedică viața să livreze cărți clienților săi fideli. Carl nu este doar un simplu vânzător de cărți; el este cineva care știe cum să aducă o rază de lumină în viața fiecărui cititor, recomandându-i cartea potrivită la momentul potrivit. Totul se schimbă pentru Carl când o întâlnește pe Schascha, o fetiță curajoasă și plină de viață, care îl ajută să redescopere bucuria de a trăi și îl învață să privească lumea dintr-o perspectivă nouă.
Atmosfera și stilul
Carsten Henn reușește să creeze o lume magică, dar ancorată în realitate, printr-un stil narativ delicat și plin de poezie. Tema principală a cărții este legătura profundă dintre oameni și cărți, dar și relațiile umane care se dezvoltă prin intermediul literaturii. Henn explorează subiecte precum singurătatea, regăsirea de sine și puterea prieteniei, toate acestea pe fundalul unei librării care devine un adevărat refugiu pentru sufletele cititorilor.
Emoțiile transmise
„Negustorul de cărți” este o lectură care îți lasă un sentiment de căldură și mulțumire. Este o carte perfectă pentru cei care iubesc să citească și care cred în puterea vindecătoare a poveștilor. Personajele sunt construite cu grijă, fiecare având profunzimea și sensibilitatea care le fac să pară reale și să rămână în inimile noastre. Carl, în special, este un personaj de neuitat, iar evoluția lui este prezentată într-un mod care te face să te simți alături de el la fiecare pas.
Concluzie
Cartea lui Carsten Henn este ca o comoară literară, o poveste care îți rămâne în suflet mult timp după ce ai închis-o. Este despre iubirea pentru cărți, dar mai ales despre iubirea pentru oameni. Recomand „Negustorul de cărți” tuturor celor care caută o poveste frumoasă, caldă și plină de înțelesuri profunde. Este o lectură reconfortantă, ideală pentru serile liniștite, când ai nevoie de un strop de magie și reflecție asupra lucrurilor care fac viața frumoasă.
Puncte cheie ale cărții:
1. Experiența în lagărele de concentrare: Frankl descrie cu sinceritate și detaliu experiențele sale din lagărele naziste, oferind o perspectivă unică asupra suferinței extreme și a rezilienței umane.
2. Logoterapia: Autorul introduce conceptul de logoterapie, o abordare terapeutică centrată pe găsirea sensului în viață ca motivație primară a omului.
3. Alegerea atitudinii: Frankl subliniază importanța alegerii propriei atitudini în fața suferinței, argumentând că oamenii pot păstra demnitatea și sensul chiar și în cele mai dificile circumstanțe.
4. Găsirea sensului: Cartea explorează diferite moduri prin care oamenii pot găsi sens în viață: prin muncă, iubire și atitudinea față de suferință inevitabilă.
5. Responsabilitatea individuală: Frankl accentuează responsabilitatea fiecăruia de a-și găsi propriul sens în viață și de a acționa în consecință.
Impactul cărții este profund, oferind cititorilor o perspectivă transformatoare asupra vieții și suferinței. Stilul de scriere al lui Frankl este direct și accesibil, combinând narațiunea personală cu observații psihologice.
„Omul în căutarea sensului vieții” rămâne o lucrare influentă în domeniul psihologiei și al dezvoltării personale, oferind inspirație și înțelegere pentru generații de cititori.
Am recunoscut multe din recomandările sale la cei care m-au format și pe care le-am înțeles, le-am integrat și folosit de-a lungul vieții. Da, fără sens viața este consumată și omul nu se poate susține. Unii vor să facă, alții vor să știe, sunt și oamenii care vor să simtă ori să demonstreze. Nu contează ce faci atât timp cât există un sens, un rost care face mai mult decât să motiveze, acela care te ajută să înțelegi ce vrea, până la urmă, viața de la tine. Ce ușor se sting orgoliile. Ce clară devine viziune. Cât de reală este puterea și cât de profundă devine experiența!
„Castelul din orașul meu” de Ioana Bâldea Constantinesu este un roman care explorează o poveste plină de mister și introspecție, într-un context urban enigmatic și captivant. Ioana Bâldea Constinescu, cunoscută pentru stilul său narativ poetic și sensibil, reușește și de această dată să creeze o atmosferă ce captivează cititorul de la primele pagini.
Rezumat și tematici
Romanul spune povestea unui oraș imaginat, un loc în care se îmbină trecutul cu prezentul, realitatea cu visul. Personajul principal, o tânără curioasă și introvertită, descoperă treptat secretele acestui oraș, în special un castel misterios care pare să fie un simbol al sufletului și al destinului ei. Castelul din titlu nu este doar o construcție fizică, ci și o metaforă pentru căutările interioare ale protagonistei, pentru dorințele și temerile sale ascunse.
Autoarea folosește acest cadru pentru a explora teme precum identitatea, memoria, iubirea și legătura dintre trecut și prezent. Cartea este în esență un dialog continuu între personaj și sinele său, o călătorie de autocunoaștere în care orașul și castelul devin personaje în sine, purtătoare de semnificații și simboluri profunde.
Stil și limbaj
Stilul narativ al Ioanei Bâldea Constantinescu este unul liric și evocator, plin de imagini poetice și descrieri sugestive. Autoarea reușește să îmbine realismul cu fantasticul într-o manieră subtilă, creând o atmosferă de mister și introspecție care te menține conectat la poveste. Limbajul este bogat în metafore și simboluri, ceea ce face lectura o experiență profundă și meditativă.
Puncte forte
Unul dintre punctele forte ale romanului este capacitatea autoarei de a crea o lume ficțională coerentă și plină de farmec, în care cititorul se poate pierde cu ușurință. De asemenea, complexitatea personajelor și modul în care acestea sunt dezvoltate pe parcursul cărții contribuie la profunzimea poveștii.
Concluzie
„Castelul din orașul meu” este o carte care merită citită nu doar pentru povestea sa captivantă, ci și pentru frumusețea stilului narativ al Ioanei Bâldea Constatinescu. Este un roman care te invită să reflectezi asupra propriei existențe, să explorezi misterele sufletului și ale lumii înconjurătoare. O lectură recomandată celor care apreciază literatura introspectivă și poveștile pline de simbolism.
Cartea explorează teme precum abuzul, comunicarea defectuoasă și „orbirea” emoțională – incapacitatea de a vedea cu claritate ceea ce se întâmplă cu adevărat în interiorul lor și în relația lor. Alexia și Călin sunt „orbi” nu doar față de partenerul lor, ci și față de sine, ceea ce le face relația dificilă și plină de obstacole.
Pe măsură ce povestea avansează, cei doi trebuie să se confrunte cu adevărurile dureroase despre sine și despre relația lor, lăsând loc pentru reflecție asupra temei vindecării și a capacității de a iubi cu adevărat. Finalul cărții rămâne deschis, sugerând că procesul de vindecare și de reconstrucție a relațiilor este unul dificil, dar posibil. „Orbi” este o poveste emoționantă și intensă despre iubire, suferință și redescoperirea de sine.
Stilul narativ al Petronelei Rotar este unul autentic și direct, presărat cu reflecții profunde, meditative, terapeutice (ea este și psihoterapeut). Autoarea reușește să creeze o atmosferă intimă, aproape confesivă, care face cititorul să se simtă parte din poveste, trăind alături de personaje durerea, confuzia și bucuriile lor.
Unul dintre punctele forte ale romanului este modul în care Rotar abordează subiecte dificile precum abuzul, dependențele și incapacitatea de a comunica într-o relație. Personajele sale sunt „orbi” nu doar în fața celor din jur, ci și față de propriile lor nevoi și sentimente. Această orbire emoțională este dezvăluită treptat, pe măsură ce narațiunea avansează, conducând la un final care oferă o notă de speranță și de renaștere.
„Orbi” este o carte care te provoacă să te confrunți cu propriile tale umbre și să reflectezi asupra modului în care trăiești și iubești. Este un roman care te va marca profund, mai ales dacă ești dispus să privești dincolo de suprafață și să te lași purtat în profunzimea emoțiilor umane. Petronela Rotar demonstrează, prin acest roman, că este o voce literară puternică și capabilă să exploreze cele mai întunecate colțuri ale sufletului uman.
Încă de la început m-a tentat (sau acest lucru a venit spontan) o comparație cu “Castelul din orașul meu” de Ioana Bâldea Constantinescu. Tonul liric al Ioanei Bâldea Constantinescu și amploarea socială pe care o are acțiunea din romanul ei lipsesc în “Orbi”, dar eliberarea vindecătoarea din “Orbi” nu am găsit-o așa în “Castelul din orașul meu”, ci rătăcită printre conjuncturile sociale, poate aceleași care au creat problema, dar îmbrăcate altfel, conform epocii. Nu este însă o comparație făcută în detrimentul celor două autoare, ci dimpotrivă. Am râs, am plâns, m-am ghemuit de emoție și poate am și oftat la sensul a ceea ce frumos, direct și plastic mi s-a oferit și m-am pierdut în cele două povești de viață primind deschis mesajele lor, chiar dacă, pe moment, pentru unele, nu am găsit încă puterea să le înțeleg.
Fiecare carte aduce o poveste care înnobilează. Fiecare poveste are viața ei. Fiecare “eu” are un “tu” care vrea să te povestească. Mulțumesc pentru aceste povești și pentru viețile lor.
Personajele din „Noduri” sunt puternic conturate, fiecare având propria versiune a adevărului și propriile lor motivații. Aldo, personajul central, își părăsește familia pentru o altă femeie, dar se întoarce ani mai târziu, încercând să-și reconstruiască viața de familie. Vanda, soția sa, este o figură complexă, care se luptă cu trădarea și suferința, dar și cu dorința de a-și menține familia unită.
Romanul este o meditație asupra fragilității și ambiguității relațiilor umane, Starnone reușind să surprindă esența emoțională a personajelor sale într-un mod subtil, dar profund. „Noduri” este o explorare literară a modului în care trecutul influențează prezentul, iar deciziile greșite dintr-o viață pot modela pentru totdeauna destinele celor din jur.
Stilul narativ este dens, marcat de introspecție și de o atenție deosebită la detalii, ceea ce oferă romanului o profunzime aparte. Starnone nu oferă soluții simple, ci dezvăluie complexitatea și ambivalența sentimentelor umane, invitând cititorul să reflecteze asupra propriei sale înțelegeri a iubirii, trădării și iertării.
În concluzie, „Noduri” este un roman puternic, care va rezona cu cititorii interesați de explorarea psihologică a relațiilor familiale și de modul în care aceste relații ne definesc existența.
Kazantzakis ne prezintă o viziune profund umană și complexă asupra Sfântului Francisc, supranumit în carte „Fratele Francisc”. Prin prisma naratorului Leo, un discipol apropiat al sfântului, cititorul este condus într-o călătorie intensă, plină de suferință, sacrificiu și iubire profundă pentru Dumnezeu și creația Sa.
Stilul narativ al lui Kazantzakis este liric și meditațional, împletind elemente de realism cu profunzimi mistice. El explorează conflictul dintre carne și spirit, între dorințele lumești și chemarea divină, oferind o imagine a unui Francisc uman, vulnerabil și totuși înzestrat cu o putere spirituală extraordinară. Această dualitate îl face pe Francisc un personaj accesibil pentru cititorii moderni.
Una dintre temele centrale ale romanului este căutarea sensului vieții și a adevăratei chemări spirituale. Francisc este prezentat ca un „sărăcuț al lui Dumnezeu”, un om care a renunțat la toate bunurile materiale și la tot confortul lumesc pentru a trăi în sărăcie absolută, urmând modelul lui Hristos. Însă, Kazantzakis nu îl idealizează pe Francisc, ci îl prezintă cu toate îndoielile și luptele sale interioare, ceea ce adaugă profunzime și autenticitate portretului său.
Cartea este și o reflecție asupra naturii umane, asupra fragilității și a forței omului în fața suferinței. Kazantzakis nu ezită să arate durerile fizice și psihice prin care trece Francisc în drumul său spre sfințenie, făcând astfel cu atât mai impresionante scenele de sacrificiu și abnegație.
„Sărăcuțul lui Dumnezeu” este mai mult decât o simplă biografie a Sfântului Francisc; este o meditație asupra sensului vieții, asupra credinței și asupra sacrificiului suprem. Este o carte care provoacă cititorul să reflecteze asupra propriilor convingeri și asupra drumului spiritual pe care îl urmează.
În concluzie, „Sărăcuțul lui Dumnezeu” este o operă literară de o frumusețe rară și o profunzime spirituală extraordinară. Nikos Kazantzakis reușește să ofere o viziune emoționantă și provocatoare asupra uneia dintre cele mai importante figuri religioase din istorie, făcând din acest roman o lectură esențială pentru cei interesați de spiritualitate, istorie și literatură de calitate.
Ce face ca această carte să fie cu adevărat remarcabilă este structura sa narativă. Fiecare capitol este prezentat din perspectiva unui alt personaj, dezvăluind strat după strat de motivații, secrete și traume. Această metodă de povestire adâncește misterul și tensionează firul narativ, făcându-l imposibil de lăsat din mână. Stilul lui Minato este concis și precis, dar puternic în impactul său emoțional, construind o atmosferă sumbră și apăsătoare.
Personajele din „Confesiuni” sunt complexe și profund umane, fiecare dintre ele confruntându-se cu dileme morale și traume psihologice. Minato explorează teme precum corupția inocenței, efectele neglijenței părintești, natura răzbunării și complexitatea emoțională a victimelor și a agresorilor deopotrivă. Cititorul este lăsat să se întrebe cine este cu adevărat vinovat și dacă răzbunarea poate aduce cu adevărat pace.
„Confesiuni” este mai mult decât un simplu thriller; este o explorare a modului în care acțiunile noastre, fie ele impulsive sau premeditate, pot avea consecințe devastatoare asupra vieților celor din jur. Kanae Minato a creat o poveste tulburătoare și fascinantă, care nu doar șochează, ci și invită cititorul să reflecteze asupra naturii umane și a justiției.
Recomandată celor care apreciază thrillerele psihologice cu un twist întunecat, „Confesiuni” este o lectură intensă și memorabilă care îți va rămâne mult timp în minte după ce ai închis ultima pagină.
Ce impresionează în mod deosebit în această carte este sinceritatea și vulnerabilitatea cu care Yeonmi Park își expune experiențele. Ea nu se ferește să vorbească despre suferințele îndurate – de la foamea devastatoare care a lovit țara ei natală, până la abuzurile și pericolele cu care s-a confruntat în timpul fugii sale. Povestea este plină de momente de durere și disperare, dar și de o forță interioară uimitoare care o determină să nu renunțe.
Cartea nu este doar o relatare a unei vieți incredibile, ci și un act de acuzare la adresa regimului nord-coreean și a tăcerii internaționale în fața atrocităților comise acolo. Yeonmi Park își folosește povestea pentru a atrage atenția asupra suferinței poporului său și pentru a milita pentru drepturile omului.
„Drumul către libertate” este o lectură captivantă și emoționantă, care te face să reflectezi asupra valorii libertății și asupra norocului de a trăi într-o societate liberă. Este o carte care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat-o, o mărturie puternică despre rezistența spiritului uman în fața opresiunii. Recomand această carte tuturor celor interesați de drepturile omului, istoria contemporană și poveștile de supraviețuire.
După ce citești această carte greutățile pe care le-ai avut nu ți se mai par atât de mari și, în plus, ajungi să vezi cât de norocos ești.
“In timp ce este manata pe impunatoarele porti ale lagarului de concentrare Mauthausen, Lore nu-si face prea multe sperante ca va scapa vreodata cu viata de acolo. Dupa ce a fost prinsa ca s-a folosit de pozitia ei ca dactilografa in slujba SS-ului pentru a-si salva prietenii evrei, acum este considerata dusman al statului. Iar pentru cei care se fac vinovati de tradare, moartea este de obicei singura iesire.
Dar cand Lore il cunoaste pe detinutul politic Wolf, dorinta lui arzatoare de libertate si increderea nestramutata in dreptate aprind o scanteie de speranta in sufletul ei. Impreuna, ei comit supremul act de rezistenta impotriva odiosului SS, indragostindu-se cu disperare unul de celalalt. Iar cand Lore ramane insarcinata, cei doi isi dau seama ca nu mai este de ajuns sa supravietuiasca, ci trebuie sa puna la cale un plan de evadare.
Dupa ce naste in secret in baraca ei, lui Lore i se frange inima cand se vede nevoita sa-i incredinteze mica ei minune lui Wolf, ea insasi fiind prea slabita ca sa li se alature. Printre lacrimi si promisiuni de revedere, Wolf pleaca in noapte, impreuna cu nou-nascutul, iar Lore ramane sa se intrebe daca vor reusi sa se regaseasca vreodata, in cazul in care vor supravietui toti trei.
Bazat pe evenimente reale, Copilul care a supravietuit spune povestea incredibila si inspirationala a doi oameni care risca totul pentru a reusi imposibilul: sa aduca pe lume o noua viata, in mijlocul unui lagar al mortii. Acest roman emotionant ne arata ca, pana si in bezna cea mai adanca, dragostea poate gasi o cale…” (https://www.libris.ro)
Poveste are un substrat real, dar…
Nu a fost pe gustul meu…
Protagonista, Salama Kassab, este o tânără de 18 ani care visează să devină farmacistă, dar viața ei este brutal întreruptă de războiul civil. Katouh prezintă cu sensibilitate lupta Salamei pentru supraviețuire și speranță în mijlocul haosului și distrugerii.
Autoarea, o neexperimentată în arta scrisului, explorează teme complexe precum trauma, pierderea și reziliența. Unii consideră că reușește să îmbine cu măiestrie momentele de durere profundă cu clipele de bucurie și umanitate care persistă chiar și în cele mai întunecate circumstanțe, dar este departe de a realiza așa ceva.
Titlul cărții, o referință la lămâii care continuă să înflorească în ciuda războiului, servește ca o metaforă puternică pentru rezistența și speranța care definesc spiritul uman în fața adversității extreme.
Cartea este foarte slabă, cu goluri de conținut și cu prea multe opinii personale care trec drept probleme sociale. Nu doar ca nu are valoare literară, dar nici ca roman autobiografic nu e nimic de capul ei pentru că la final îți spune cât de elegant te-a mințit. Este însă lacrimogenă pentru vine pe fondul dramei promovată la tv despre suferințele sirienilor. Am obosit despre cum paracetamolul este bun la toate și despre cât de bine va trăi ea în Germania, deși pentru un sirian evadarea din lagărul suferinței este scopul în sine. Ar fi putut să-i fie suficient să rămână în Italia, dacă tot o folosea ca țară de tranzit, dar deși nu știa nimic despre occident din cauza regimului închid în care a trăit, știa că în Italia nu îi va fi bine, ci doar in Germania. Apoi, problema halucinațiilor aruncată peste tot în roman fără să aibă vreo legătură cu drama exodului – tema principală. Și multe altele care fac din această carte să fie doar celebră și atât.
Regret ca mi-am pierdut timpul cu așa ceva sperând ca până la final voi găsi ceva interesant. Toată această sporovăială strică, iar povestea în sine devine doar un articol dintr-un ziar de scandal. Este plină de exagerări semantice, de goluri de acțiune, de discontinuități în cursivitate pe care vrea să le umple cu descrieri preluate de la alți scriitori și lipite pe unde crede că este loc sau se potrivește ca să impresioneze. Și, din nou, se termină cu o listă interminabilă de mulțumiri de ajungi să te întrebi: până la urmă cine a scris această carte?
În opinia mea este doar o prostioară supraevaluată.
Cartea prezintă povestea unei păduri magice, dar fără speranță, locuită de un cuplu de țărani săraci. Viața lor este plină de lipsuri, iar singura lor dorință este să aibă un copil. Întâmplător, femeia descoperă un pachet prețios aruncat dintr-un tren care transporta evrei către lagărele de concentrare. Pachetul se dovedește a fi un copil evreu, iar femeia decide să-l crească în secret, cu toate riscurile implicate. Această alegorie simplă, dar profundă, ilustrează un act de umanitate într-o perioadă de inumanitate extremă.
Narațiunea este scurtă, dar plină de semnificații și simboluri. Grumberg folosește un stil minimalist, dar poetic, creând o atmosferă de basm, dar cu accente de realism dureros. Alegerea naratorului omniscient contribuie la senzația că povestea este una universală, un fel de parabolă care rezonează dincolo de contextul istoric specific.
Ce face această carte cu adevărat specială este modul în care reușește să transmită ideea că, în cele mai întunecate momente ale istoriei, actele de bunătate și sacrificiu individual pot fi „cea mai prețioasă marfă” și cred că autorul a dorit să transmită că viața în sine, atât cea dăruită, cât și cea protejată sau primită, reprezintă cea mai prețioasă marfă. Deși scurtă, povestea este încărcată de emoție și umanitate, lăsând cititorul cu o reflecție profundă asupra naturii umane.
Grumberg reușește să îmbine magia basmelor cu duritatea istoriei într-un mod care face această carte memorabilă. Este o lectură rapidă, dar care va rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat-o, oferind o perspectivă unică asupra unei tragedii care nu trebuie niciodată uitată.
Recomand această carte tuturor celor care doresc să exploreze, printr-o lentilă simbolică și emoționantă, tema Holocaustului și importanța empatiei și umanității în fața celor mai teribile circumstanțe.
„Război și Pace” este o capodoperă epică ce urmărește destinele a cinci familii aristocrate ruse în perioada războaielor napoleoniene (1805-1812). În centrul narațiunii se află două personaje principale: prințul Andrei Bolkonski, un ofițer idealist, și Pierre Bezuhov, fiul nelegitim al unui conte, care caută sensul vieții.
Romanul împletește magistral două planuri narative: cel personal, care explorează relațiile, iubirile și dezvoltarea personală a personajelor (în special triunghiul amoros dintre Pierre, Andrei și Natașa Rostova), și cel istoric, care prezintă impactul războiului asupra societății ruse și confruntarea cu armatele lui Napoleon.
Tolstoi excelează în descrierea psihologiei personajelor și în prezentarea detaliată a scenelor de război, în special Bătălia de la Borodino. Autorul oferă și reflecții filosofice profunde despre liberul arbitru, rolul personalităților în istorie și natura puterii.
PERSONAJELE PRINCIPALE
• Pierre Bezuhov: Personaj central, fiul nelegitim al unui conte, moștenește o avere imensă dar se luptă să-și găsească locul în societate. Căutarea sa spirituală și transformarea din tânăr confuz într-un om împlinit reprezintă una din principalele linii narative.
• Prințul Andrei Bolkonski: Ofițer inteligent și ambițios, caută gloria în război dar experiențele îl transformă profund. Relația sa cu Natașa Rostova și moartea sa reprezintă unele dintre cele mai emoționante momente ale romanului.
• Natașa Rostova: Urmărită de la 13 la 28 de ani, evoluează de la o adolescentă romantică la o femeie matură. Vitalitatea și naturalețea ei contrastează cu artificialitatea societății înalte.
TEME MAJORE
1. Războiul și impactul său asupra individului și societății
2. Căutarea sensului vieții și a fericirii autentice
3. Contrastul dintre artificial și natural în relațiile umane
4. Rolul istoriei și al personalităților istorice
5. Familia și valorile tradiționale rusești
STIL ȘI TEHNICĂ NARATIVĂ Tolstoi folosește o tehnică narativă complexă, alternând între:
• Narațiune la persoana a treia
• Monolog interior
• Pasaje filozofice despre istorie
• Descrieri detaliate ale bătăliilor
• Scene intime din viața personajelor
SEMNIFICAȚIE ISTORICĂ Tolstoi demitizează figura lui Napoleon și prezintă războiul din perspectiva tuturor participanților – de la țărani la generali. Autorul argumentează că marile evenimente istorice nu sunt rezultatul deciziilor unor personalități, ci al acțiunilor colective ale maselor.
ASPECTE FILOZOFICE Romanul explorează concepte precum:
• Determinism vs. liber arbitru
• Rolul individului în istorie
• Natura puterii și a autorității
• Sensul vieții și al morții
• Relația dintre rațiune și credință
IMPACTUL CULTURAL „Război și Pace” a influențat profund literatura mondială prin:
• Abordarea realistă a războiului
• Profunzimea analizei psihologice
• Tehnica narativă inovatoare
• Îmbinarea ficțiunii cu istoria
• Universalitatea temelor abordate
CRITICĂ SOCIALĂ Tolstoi critică subtil:
• Artificialitatea societății înalte rusești
• Imitarea culturii franceze de către aristocrația rusă
• Ipocrizia relațiilor sociale
• Cultul personalității în jurul liderilor militari
Opera se remarcă prin realismul său puternic și capacitatea de a zugrăvi atât grandoarea evenimentelor istorice, cât și intimitatea vieții personale, devenind astfel nu doar o cronică a unei epoci, ci și o meditație asupra condiției umane. Romanul rămâne relevant și astăzi prin explorarea naturii umane în situații extreme și prin întrebările fundamentale pe care le ridică despre sensul vieții, război, pace și fericire.
„Război și pace”, scris de Lev Tolstoi, este un roman monumental care îmbină magistral istoria cu ficțiunea, oferind o imagine amplă a societății ruse din perioada războaielor napoleoniene (1805-1812). Publicat între 1865 și 1869, romanul este o frescă istorică vastă, dar și o explorare profundă a emoțiilor umane, relațiilor și valorilor fundamentale.
Povestea urmărește destinele a patru familii principale:
• Bolkonski, reprezentată de prințul Andrei, un nobil deziluzionat care caută sens în viață;
• Rostov, o familie veselă și idealistă, cu tânăra Natașa, simbolul iubirii și inocenței;
• Bezuhov, cu Pierre, un moștenitor naiv, dar profund, care caută adevărul și împlinirea spirituală;
• Kuragin, o familie intrigantă, asociată cu decadența și manipularea.
Romanul alternează între descrieri ale vieții private și scene de război epice, cum ar fi bătăliile de la Austerlitz și Borodino. Tolstoi examinează impactul războiului asupra indivizilor și societății, punând în discuție ideea de destin, eroism și rolul liderilor în istorie. În paralel, romanul explorează teme precum iubirea, moartea, credința și sensul vieții.
Volumul I al romanului „Război și pace” introduce cititorul în universul amplu și complex creat de Lev Tolstoi, punând bazele atât pentru dezvoltarea personajelor, cât și pentru conflictele majore ale poveștii. Acțiunea se desfășoară pe fundalul anului 1805, când Europa se află sub amenințarea campaniei lui Napoleon.
Caracteristici principale ale Volumului I:
1. Prezentarea societății rusești: Volumul începe cu o scenă din saloanele aristocrației ruse, unde sunt introduse principalele personaje. Conversațiile dezvăluie intrigile politice și sociale, precum și percepția Rusiei asupra expansiunii lui Napoleon. Această parte subliniază superficialitatea și ipocrizia lumii mondene.
2. Introducerea personajelor-cheie:
o Pierre Bezuhov: Moștenitorul timid și nesigur al unei averi imense, în căutarea unui scop în viață.
o Prințul Andrei Bolkonski: Un nobil deziluzionat, care își lasă soția însărcinată pentru a participa la război, visând la glorie.
o Familia Rostov: O familie caldă și exuberantă, mai ales prin figura Natașei, o tânără plină de viață, și a lui Nikolai, fratele ei idealist care dorește să devină ofițer.
3. Războiul: Prima parte a volumului introduce și aspectele militare, începând cu pregătirile pentru războiul împotriva lui Napoleon. Bătălia de la Austerlitz devine un simbol al iluziilor spulberate despre eroism. Prințul Andrei trece printr-o experiență profundă, confruntându-se cu brutalitatea și nonsensul războiului.
4. Teme principale:
o Contrastele între viața publică și cea privată: Tolstoi explorează superficialitatea aristocrației versus profunzimea emoțiilor individuale.
o Căutarea sensului: Personajele, în special Pierre și Andrei, reflectă asupra vieții, fericirii și scopului personal.
o Războiul versus pacea: Cele două stări sunt reflectate atât în context social, cât și în viețile personale ale personajelor.
5. Stilul narativ: Volumul este bogat în descrieri și dialoguri care conturează complexitatea personajelor. Tolstoi alternează momente intime cu pasaje istorice, subliniind legătura dintre evenimentele personale și cele universale.
Concluzie:
Volumul I stabilește atmosfera romanului, prezentând lumea aristocratică rusă și începutul confruntării cu Napoleon. Este un amestec de introspecție și dramă istorică, cu personaje puternic conturate și o perspectivă unică asupra epocii.
Volumul II al romanului „Război și pace” aprofundează conflictele interioare ale personajelor și dezvoltă temele centrale ale romanului, continuând să alterneze între scene de viață civilă și episoade de război. Este un volum de tranziție, care explorează impactul evenimentelor istorice asupra vieții individuale și dinamica relațiilor dintre personaje.
Caracteristici principale ale Volumului II:
1. Viața de familie și societatea rusă:
o Se accentuează tensiunile dintre generații și diferențele de valori. Familia Bolkonski este exemplul cel mai relevant, unde bătrânul prinț Nikolai Bolkonski, sever și autoritar, intră în conflict cu fiica sa Maria, o tânără pioasă și sensibilă.
o Familia Rostov continuă să reprezinte un ideal de căldură familială, dar se confruntă cu dificultăți financiare, ceea ce complică planurile pentru viitorul copiilor.
2. Dezvoltarea personajelor:
o Pierre Bezuhov: Începe să-și exploreze rolul în societate după moștenirea averii tatălui său. Devine ținta intrigilor din partea familiei Kuragin, iar căsătoria sa cu Elena Kuragina este o experiență nefericită, plină de trădare și dezamăgire.
o Prințul Andrei Bolkonski: Se retrage în izolare după pierderile din război și moartea soției sale. Aceasta este o perioadă de introspecție pentru Andrei, în care își reexaminează valorile și scopurile în viață.
o Natașa Rostova: Evoluează dintr-o adolescentă exuberantă într-o tânără femeie care începe să înțeleagă complexitatea iubirii și a relațiilor.
3. Aspectele militare:
o Războiul continuă să fie o temă prezentă, însă mai puțin proeminent decât în Volumul I. Tolstoi explorează viața soldaților obișnuiți și diferența dintre idealurile războinice și realitatea de pe câmpul de luptă.
o Nikolai Rostov are propriile experiențe militare, fiind martor la brutalitatea și haosul războiului. Totuși, el rămâne atașat de ideea de onoare și datorie.
4. Relațiile și intrigile romantice:
o Se conturează tensiuni și atracții între diverse personaje. Natașa atrage atenția mai multor pretendenți, iar Pierre începe să-și pună întrebări despre semnificația iubirii și a căsătoriei.
o Prințul Andrei începe să-și recapete interesul pentru viață și intră în contact cu Natașa, prevestind o relație semnificativă între cei doi.
5. Teme principale:
o Izolare și regenerare: Mulți dintre protagoniști trec prin momente de izolare emoțională, căutând un nou sens al vieții.
o Ipocrizia socială: Tolstoi critică falsitatea relațiilor din înalta societate, mai ales prin intermediul personajelor din familia Kuragin.
o Conflictul dintre idealuri și realitate: În dragoste, război și viața de zi cu zi, personajele se confruntă cu prăbușirea așteptărilor lor ideale.
6. Stilul narativ:
o Tolstoi aprofundează psihologia personajelor, oferind o perspectivă detaliată asupra motivelor și emoțiilor lor.
o Volumul continuă să alterneze între pasaje introspective, momente de viață cotidiană și reflecții filosofice asupra condiției umane.
Concluzie:
Volumul II este o etapă de tranziție în roman, punând accent pe dezvoltarea interioară a personajelor și pe relațiile lor complexe. În timp ce războiul rămâne în fundal, atenția se concentrează pe iubire, dezamăgire, familie și sensul existenței. Acest volum pregătește terenul pentru conflictele emoționale și istorice mai intense din partea a doua a romanului.
Volumul III al romanului „Război și pace” se concentrează pe evoluția războiului și efectele devastatoare ale invaziei napoleoniene asupra Rusiei, dar și pe transformările interioare ale personajelor principale. Acest volum adâncește tensiunile emoționale și morale, confruntând personajele cu noi provocări și revelând puterea spiritului uman în fața adversităților.
Caracteristici principale ale Volumului III:
1. Războiul:
o Invazia lui Napoleon în Rusia în 1812 devine tema centrală a volumului. Tolstoi oferă o descriere realistă a retragerii armatei ruse, a tacticii „pământului pârjolit” și a incendierii Moscovei.
o Bătălia de la Borodino este un moment de referință, descrisă în detaliu ca fiind sângeroasă și haotică. Prințul Andrei Bolkonski participă la această luptă, unde este grav rănit, marcând un punct de cotitură în viața sa.
o Tolstoi subliniază absurditatea războiului și limitele conducătorilor în controlul evenimentelor, oferind reflecții filozofice asupra destinului și puterii colective a poporului.
2. Transformările personajelor:
o Pierre Bezuhov: Se implică activ în apărarea Moscovei și trăiește o transformare spirituală. Capturat de armata franceză, Pierre trece prin suferințe fizice și morale, dar găsește un nou sens al vieții în timpul prizonieratului. Aceste experiențe îl maturizează și îi oferă o perspectivă mai profundă asupra existenței.
o Prințul Andrei Bolkonski: Grav rănit, Andrei se confruntă cu propriile regrete și dorințe neîmplinite. Reapare în viața Natașei Rostova, iar relația lor capătă o nouă dimensiune emoțională, însă tragedia planează asupra destinului lor.
o Natașa Rostova: Trecând prin suferințe și pierderi, Natașa își maturizează caracterul. Ea se dedică îngrijirii prințului Andrei, ceea ce îi dezvăluie profunzimea sufletului său.
3. Războiul și societatea:
o Tolstoi explorează impactul războiului asupra societății ruse, inclusiv suferințele poporului de rând. Evacuarea Moscovei și distrugerea orașului evidențiază dimensiunea colectivă a tragediei.
o Contrastul dintre suferințele oamenilor obișnuiți și ambițiile liderilor politici și militari subliniază critica lui Tolstoi față de elitele conducătoare.
4. Teme principale:
o Suferința și regenerarea: Personajele trec prin suferințe extreme, dar acestea devin catalizatoare pentru transformări interioare profunde.
o Rolul individului în istorie: Tolstoi continuă să pună la îndoială ideea eroismului individual, argumentând că forțele colective și întâmplarea determină cursul istoriei.
o Iubirea și iertarea: Relațiile dintre personaje, în special între Andrei și Natașa, reflectă puterea iubirii de a vindeca și a oferi speranță, chiar în momente de criză.
5. Stilul narativ:
o Tolstoi alternează între scene dramatice de război, introspecții filosofice și momente de intimitate emoțională, creând o structură narativă complexă.
o Descrierile detaliate ale bătăliilor și suferinței umane sunt completate de reflecții profunde asupra sensului vieții și al morții.
Concluzie:
Volumul III marchează apogeul conflictului militar și al transformărilor emoționale din „Război și pace”. Este un volum al suferinței și al renașterii, în care personajele și societatea rusă se confruntă cu încercări devastatoare, dar găsesc puterea de a rezista și de a se transforma. Tolstoi combină drama personală cu analiza istorică, oferind o imagine profundă și complexă a umanității în fața adversității.
Volumul IV al romanului „Război și pace” aduce concluzia poveștii, în care personajele și evenimentele ajung la un deznodământ emoționant și profund. Războiul și pacea devin teme interdependente, iar Tolstoi subliniază ideea regenerării prin suferință, iubire și acceptarea destinului.
Caracteristici principale ale Volumului IV:
1. Consecințele războiului:
o Invazia lui Napoleon este înfrântă, iar armata franceză este forțată să se retragă din Rusia. Tolstoi descrie degradarea treptată a armatei franceze, suferințele soldaților și dezastrul logistic care a urmat retragerii.
o Războiul este prezentat ca o forță distructivă, dar inevitabilă, care a adus poporul rus mai aproape de unitate și solidaritate.
2. Transformările personajelor:
o Pierre Bezuhov: După ce este eliberat din captivitatea franceză, Pierre renaște spiritual. Experiențele sale de suferință și umilință îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții, iar întoarcerea sa în societate îl conduce spre o viață simplă și fericită. Relația sa cu Natașa Rostova devine centrală în acest volum, culminând cu căsătoria lor.
o Natașa Rostova: După pierderile și suferințele din război, Natașa se maturizează complet. Ea se retrage din superficialitatea vieții mondene și găsește un sens mai profund în viața de familie alături de Pierre.
o Prințul Andrei Bolkonski: Moartea sa marchează un punct emoționant al poveștii. Andrei își acceptă soarta cu resemnare și găsește pace interioară înainte de sfârșitul său, lăsând o moștenire spirituală puternică pentru cei care l-au iubit.
3. Familia Rostov și destinul Rusiei:
o Familia Rostov se confruntă cu dificultăți financiare, dar reușește să-și păstreze esența iubirii și solidarității. Nikolai Rostov preia responsabilitatea familiei și se căsătorește cu prințesa Maria Bolkonski, construind un cămin bazat pe respect și valori comune.
4. Teme principale:
o Reconcilierea cu viața: Tolstoi explorează modul în care personajele găsesc pacea interioară după suferințe majore. Prin iubire, responsabilitate și credință, ele învață să accepte viața așa cum este.
o Forța colectivă: Romanul subliniază că istoria nu este modelată de indivizi, ci de voința colectivă a popoarelor și de evenimentele inevitabile ale destinului.
o Ciclul vieții: Tolstoi prezintă moartea și renașterea ca părți naturale ale existenței, iar încheierea poveștii aduce un sentiment de echilibru între suferință și fericire.
5. Finalul:
o Romanul se încheie cu o imagine liniștită a vieții cotidiene. Pierre și Natașa trăiesc în armonie, iar Nikolai și Maria Bolkonski își cresc copiii într-un mediu stabil. Finalul sugerează că, în ciuda suferințelor, viața continuă, iar speranța rămâne.
Concluzie:
Volumul IV oferă o concluzie profundă și filosofică a romanului, în care pacea – atât cea exterioară, cât și cea interioară – este atinsă. Tolstoi subliniază că adevărata semnificație a vieții se află în iubire, responsabilitate și acceptarea condiției umane. Acest volum încheie cu grație și subtilitate o operă literară monumentală.
Epilogul romanului „Război și pace” este împărțit în două părți, oferind atât un deznodământ pentru personajele principale, cât și reflecții filosofice asupra istoriei, libertății și destinului. Este un final atipic, în care Tolstoi își încheie capodopera cu o combinație de introspecție personală și analiza contextului istoric.
Prima parte a epilogului: Destinele personajelor
1. Familia Bezuhov:
o Pierre și Natașa: Sunt căsătoriți și trăiesc fericiți, având o familie mare și armonioasă. Natașa, acum o mamă devotată, și-a abandonat complet interesele mondene pentru viața de familie. Pierre, transformat spiritual, se implică în mișcările politice care prevestesc schimbările sociale din Rusia.
2. Familia Rostov-Bolkonski:
o Nikolai Rostov și prințesa Maria Bolkonski: Trăiesc la moșia lor, unde Nikolai administrează gospodăria cu responsabilitate și devotament. Relația lor este caracterizată de respect și stabilitate, iar împreună își cresc copiii într-un mediu liniștit.
o Copiii familiilor sunt prezentați ca o punte către viitor, simbolizând continuitatea și regenerarea după suferințele războiului.
3. Pacea interioară: Epilogul sugerează că personajele au găsit o formă de fericire în viața simplă, departe de ambițiile grandioase și de tragediile din trecut.
A doua parte a epilogului: Reflecții filosofice
1. Libertatea și determinismul:
o Tolstoi explorează conceptul de libertate individuală în raport cu evenimentele istorice. Argumentează că oamenii sunt parte a unui sistem mai mare, determinat de forțe naturale și sociale care nu pot fi controlate pe deplin de indivizi.
2. Critica eroismului istoric:
o Autorul respinge ideea că marii lideri, precum Napoleon, au un control absolut asupra istoriei. În schimb, sugerează că evenimentele istorice sunt rezultatul acțiunilor colective ale maselor și al circumstanțelor inevitabile.
3. Sensul istoriei:
o Tolstoi meditează asupra naturii schimbării istorice, sugerând că istoria este guvernată de legi morale și spirituale, mai degrabă decât de voința unui singur individ. Această viziune subliniază rolul modest al omului în fața unui univers vast și impersonal.
Concluzie:
Epilogul aduce un sentiment de încheiere liniștită, dar oferă și o meditație profundă asupra vieții și istoriei. În timp ce personajele găsesc pacea în viața de zi cu zi, Tolstoi leagă experiențele lor individuale de întrebări filosofice universale. Este un final care combină realismul intim cu o analiză amplă a condiției umane și a forțelor care modelează istoria.
Cu o galerie impresionantă de personaje și o scriitură plină de detalii, „Război și pace” nu este doar o poveste despre război, ci și o meditație filozofică asupra condiției umane. Este considerat una dintre cele mai mari realizări literare ale lumii, apreciat pentru profunzimea sa psihologică și complexitatea narativă.
Până la această carte eu nu am mai citit niciodată ceva asemănător. Este un roman colosal, impresionant, statornic, un reper de gândire și înțelegere a vieții. Nu mă refer aici la complexitatea vieții, ci și la verticalitatea și luciditatea personajelor prin care toate capătă sens. Fiecărui personaj îi poți găsi un rol fabulos în istorie, tocmai pentru că ai tot timpul în față inserția lui în tabloul general al romanului. Dar spre marea surprindere, aceeași schemă se aplică și pentru reprezentările psihologice ori pentru cele morale. Este moral totul, până și imoralitatea are o moralitate a ei. Nu am competența necesară să găsesc imperfecțiuni unui asemenea roman. Ceea ce consider nefiresc ori nepotrivit vine dintr-o atitudine pur subiectivă și limitate la experiențele proprii. În această schemă a reprezentărilor proprii sunt destul de exigent și, cu mâna pe inimă pot spune, că pentru mine este un roman perfect. Sunt tentat să-l compar cu Anna Karenina, un alt roman al său, dar, iată, până și în această raportare Tolstoi nu contenește să ne surprindă: fiecare este perfect în felul său.
Aș pune opera lui Tolstoi obligatorie în liceu. Rigurozitatea, profunzimea și verticalitatea sa ar aduce numai beneficii până și celor mai puțin interesați de literatură.
Limbajul autorului este evocator, cu pasaje descriptive și introspective care oferă o perspectivă asupra complexității personajelor și a motivațiilor lor. Narativ, Ștefanache reușește să surprindă subtilitățile relațiilor interumane și să creeze o atmosferă tensionată, specifică temei centrale a „rupturii”.
Este un roman absolut impresionant. Toate personajele sunt clar conturate, în așa fel încât să nu se piardă nimic din cadrul general, cel al condiției umane. După ce termini de parcurs cartea, observi că autorul nu a pierdut nicio clipă linia obiectivității și că personajele, indiferent că sunt tinere sau în vârstă, educate sau nu, supuse unui viciu ori obsedate de a-și ascunde păcatele tinereții, există în societate un rău care pare să se mute de la o generație la alta. Fiecare personaj are ceva bun în trecut care trebuie stricat ori ceva rău care trebuie ascuns.
Iustin, personajul principal, nu iese din această paradigmă. De la început până la sfârșit, Iustin, cel mai curat suflet al acestei cărți, alege să rămână calul care nu dorește să își abandoneze hățurile, care trage la această căruță a promiscuității, a complicațiilor care, doar pe alocuri, conține și bucurii, speranțe ori aprecieri. Lumea te schimbă. Când îți dai seama că ești acaparat întru totul de ea? Când nu mai vrei să schimbi nimic. La prima vedere, pare un îndemn la descurajare, însă nu este așa. Este concluzia matură a omului obosit care își protejează ce știe, chiar dacă la un moment dat realizează că nu mai este stăpân pe ce face.
Autorul păstrează o luciditate a observației demnă de marile romane ale literaturii clasice și o profunzime care, judecând după faptul că a fost publicată în 1983, a anticipat ceea ce și astăzi, în 2024, găsim din abundență în jur și considerăm că este actual și modern. Corneliu Ștefanache este un scriitor cu viziune, un moralist fin și obiectiv, puternic prin atitudine imperială și flexibil prin subtilitate.
Minunat!
Protagonistul, Wang Lung, este un țăran sărac, dar muncitor, care reușește să prospere datorită legăturii sale strânse cu pământul. Povestea urmărește ascensiunea sa de la o viață umilă la cea a unui proprietar bogat, explorând în același timp dinamica relațiilor de familie, moralitatea, corupția și efectele succesului asupra valorilor tradiționale.
Puncte forte
1. Teme universale: Cartea abordează teme precum familia, sacrificiul, munca, lăcomia și natura ciclică a vieții, făcând-o relevantă indiferent de cultură sau timp.
2. Descrieri autentice: Pearl S. Buck surprinde în detaliu viața rurală chineză, oferind cititorilor o înțelegere profundă a culturii și tradițiilor chineze.
3. Personaje memorabile: Wang Lung și familia sa sunt portretizați realist, cu calități și defecte care îi fac autentici și ușor de înțeles.
Puncte slabe
1. Stilul narativ: Deși captivant, stilul poate părea uneori simplist sau prea direct, mai ales pentru cititorii care preferă o proză mai complexă.
2. Rolul femeilor: Unele personaje feminine sunt prezentate într-un mod care reflectă normele patriarhale ale vremii, ceea ce poate părea desuet pentru cititorii moderni.
„Ogorul” este o lectură esențială pentru oricine este interesat de literatură clasică sau de explorarea relației dintre om și natură. Este o poveste emoționantă și provocatoare, care ilustrează modul în care legătura cu pământul poate modela destinul uman.
Viața unui om într-o poveste. Poate viața fiecăruia, în totalitate sau pe fragmente. Știind că este laureata a Premiului Nobel în 1938 „pentru descrierile sale bogate și cu adevărat epice ale vieții țăranilor din China, precum și pentru capodoperele sale biografice”, și observând tema principală a acestui roman, sunt tentat să o compar pe Pearl S. Buck cu Liviu Rebreanu, care, în opinia mea, îi este cu mult superior, dar ar fi o greșeală. Povestea este simplă, puternică, firul epic este clar, cursiv și plin de învățăminte desprinse din traiul obișnuit. Fără sofisme, teorii și idealuri abstracte care să fie interpuse în acțiunea romanului. Totul este simplu, brodat ori susținut pe dragostea de pământ, la început ca o necesitate, apoi ca un ideal de stabilitate. Cu toții avem nevoie de repere în viață și căutarea ne duce uneori pe drumuri nebănuite. Unii uită de unde au pornit, așa cum se întâmplă și cu unele personaje din această carte, poate de zăpăciți ce sunt, poate de prea mult bine, dar Wang Lung nu s-a depărtat o secundă de la reperul său, devenind personificarea adevăratului reper în jurul căruia se mișcă sau se construiește istoria, un axis mundi.
Viața este simplă pentru că așa ne-a fost dată, dar pentru a o păstra așa este nevoie de efort susținut și constant. Aici nu se insistă doar pe greutăți materiale, ci și pe frământările pe care le are un om care s-a descurcat singur, care a învățat singur, nu știm de unde, ceea ce este universal și de care noi, ceilalți, care așteptăm să ni se spună ce este bine și ce este rău, avem atât de mare nevoie. Citind, te gândești că Wang Lung este un păstrător al tradițiilor, un gardian al ethosului, un conservator al identității, un om care se străduiește să supraviețuiască într-o epocă în care, spre exemplu, până și simplele modificări climatice integrate în dinamica regiunii distrugeau iremediabil destine, sau chiar un om de bun simț care avea nevoie de un cadru al său pentru a-și trăi viața așa cum o simțea, așa cum și-o dorea. La finalul romanului am văzut în el universalul pe care nu-l poți desprinde de povestea din jurul său dacă vrei să-l înțelegi pentru că, înțelegând toată această structură existențială, realizezi că nu este un simplu personaj, ci mai mult de atât. Am văzut în el fluviul lui Khalil Gibran care, la întâlnirea oceanului, se teme deși știe că momentul acesta nu este despre dispariția sa, ci despre a deveni oceanul însuși (poemul “Frica” de Khahil Gibran).
După o viață de om, după o serie întreagă de episoade în care ne regăsim cu toții în totalitate sau parțial, el rămâne puternic atașat de reperul care îi definește întreaga sa existență – pământul. Pământul nu se vinde. “Dacă vindeți pământul, s-a sfârșit” spune la final când simți clar, fără echivoc, faptul că seva care l-a animat toată viața nu a fost un capriciu ori o simplă ambiție, ci un concept, rostul lui de a trăi (raison d’être) cel care a modelat atât de frumos dorința vie de a construi transformând-o într-un reper universal prin care toate capătă sens. Pământul pe care îl ai, pe care îl primești, care îți dă sens vieții este vasul care îți păstrează valorile ce se transmit generațiilor viitoare.
El și-a împlinit destinul. A construit, a conservat, a transmis, și concret, dar și educativ, însă generațiile viitoare sunt coordonate de alte repere. Wang Lung se identifică afectiv, spiritual și existențial cu pământul, însă fiii lui se decid să-l vândă. Și o vor face cu o bucurie stranie, poate cea dată de schimbările revoluționare care modifică întotdeauna dinamica socială sau chiar cea susținută pe confortul de a avea prin efortul altuia. Nu știm dacă acesta este mersul firesc. Nu știm dacă repetarea acestui fapt, ca un laitmotiv de lungul timpului, este o normalitate. Știm doar că există o cauzalitate, iar consecințele sunt legate adesea de evenimente sociale care îi distrag omului obișnuit atenția de la repere morale străvechi, care îl fac să uite. Mesajul rămâne însă în eter. Ceea ce este, trebuie păstrat. Astfel, schimbările istoriei rup din sacrificiul înaintașilor, din viețile lor și chiar din propriile lor istorii lăsate acolo în plutire. În acest roman pământul este motivul care susține istoria, dar valorile istoriei sunt într-o continuă schimbare. Învățăm de aici că fără repere stabile care să primească din partea noastră respectul și dedicația totală, patrimoniul social ar fi o masă de manevră, nu o mișcare coerentă, evolutivă.
„Ogorul” primește, alături de multe premii și referințe speciale din partea specialiștilor, și un premiu din partea cititorului simplu care își regăsește în reperul concret sau simbolic al acestui roman – pământul – rostul său pentru care muncește mult, uneori până la epuizare, fără să se preocupe dacă istoria are și pentru el un loc aparte. Trăiește. Construiește. Împlinește. Și îi este suficient.
Pământul nu se vinde. Acesta este un reper universal atât de util acum, în aceste vremuri tulburi.
În primul eseu „Cărți sau țigări” Orwell analizează costul real al cărților comparativ cu țigările (a fost un fumător înrăit toată viața adultă, obicei care i-a agravat tuberculoza de care suferea), demonstrând că cititul nu este un hobby scump cum se crede. Face calcule precise ale cheltuielilor personale pentru cărți și fumat și ajunge la concluzia că pretextul costului ridicat al cărților ascunde adesea lipsa reală de interes pentru lectură.
Al doilea eseu, „Amintirile unui librar”, este bazat pe experiența sa ca angajat într-o librărie second-hand din Hampstead. Deși pare că descrie clienții tipici, condițiile de muncă și observații despre industria cărților uzate, de fapt face o scurtă incursiune prin lumea cărților, și aceasta atinsă de vicii. Ideile sale sunt continuate, aprofundate, dezvoltate în următoarele două eseuri „Confesiunile unui cronicar de carte” și „Lichidarea literaturii” scrise în 1946 și în care prezintă realitatea muncii recenzenților literari, presiunea termenelor limită, volumul mare de cărți de recenzat, dificultatea menținerii obiectivității, dar și o analiză chirurgicală a amenințărilor lansate la adresa libertății de exprimare literare în epoca totalitarismului. Tot aici ne prezintă și câteva din opiniile sale despre autocenzură și despre impactul presiunilor politice asupra scriitorilor. Aici se concentrează mai mult pe impactul URSS la momentul de după Al Doilea Război Mondial unde sistemul privilegia oamenii de știință, dar persecuta scriitorii, limitând creativitatea la pretențiile puterii politice. Abordarea sa este tranșantă criticând compromisul și autocenzura, prezentând totalitarismul prin prisma mentalității de tip schizofrenic, așa cum preferă să o numească. Urmărindu-i cursivitatea ideilor și argumentele, observi cât de mult seamănă ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 7 decenii cu ceea ce trăim în această perioadă. Dar nu se oprește aici. Reflecțiile sale asupra patriotismului și a poziționării politice în contextul celui de-al Doilea Război Mondial sunt expuse în următorul eseu, „Țara mea, la dreapta sau la stânga”, idei scrise, cu bine-cunoscuta sa putere de anticipare, încă din 1940. Aici Orwell argumentează că patriotismul poate coexista cu critica socială și că apărarea țării împotriva fascismului nu contrazice idealurile socialiste. Eseul relevă capacitatea sa de a analiza nuanțat problemele politice complexe, depășind simplele delimitări de tip stânga-dreapta.
Deși ironic din fire, pe alocuri chiar caustic, Orwell a fost în permanență sensibilizat de condiția umană. Bazat pe experiența personală dintr-un spital public din Paris, în eseul „Cum mor săracii” descrie condițiile precare și tratamentul inuman al pacienților săraci. Știm că George Orwell a murit pe 21 ianuarie 1950 la vârsta de 46 de ani, în spitalul University College din Londra, din cauza tuberculozei. Boala i s-a agravat în ultimii ani ai vieții sale (despre o posibila cauzalitate scrie în acest capitol), în ciuda tratamentelor la diferite sanatorii. A continuat să scrie până în ultimele luni, terminând „1984” în timp ce era grav bolnav.
Pentru ultimul eseu prezentat în aceasta („Anii bucuriei”) titlul este, evident, o imensa ironie. Textul prezintă experiențele sale traumatizante ca elev bursier la St Cyprian’s School din Eastbourne, Sussex, între anii 1911-1916, o școală cu disciplină strictă, unde elevii erau tratați diferit în funcție de statutul social. Ca bursier, Orwell a simțit presiunea constantă pentru performanță și manipularea psihologică din partea conducerii. Aceste experiențe au influențat puternic romanele sale „1984” și „Ferma animalelor”, unde descrie instituții opresive similare.
Stilul său este direct și limpede, specific prozei orwelliene, îmbinând observația socială ascuțită cu umorul subtil. Prin această comparație aparent simplă, autorul transmite un mesaj puternic despre valoarea culturii și importanța alegerilor noastre zilnice. Meditând asupra fiecărui capitol în parte, realizezi că nu este doar un eseu despre o experiență personală sau despre o opinie formată prin studiu ori observații directe, ci o critică socială relevantă chiar și în zilele noastre. Expunerea sa este foarte personală. Ți-l poți ușor imagina într-un cadru rafinat al unei librării, în fața unui public tăcut care îi absoarbe fiecare idee, fiecare gest care o însoțește, fiecare moment de explozie, revoltă, ironie ori analiză chirurgicală pentru că dincolo de cuvinte simți că îi pasă. Orwell a fost un om trist deși din „Anii bucuriei”, după cum se prezintă, ești tentat să crezi că a fost traumatizat. Autoironia a fost, este și va rămâne una din condițiile omului inteligent. În ochii unui om atât de special, în strălucirea unei asemenea gândiri exhaustive, promiscuitatea, viciul, imoralitatea sunt păcate de neiertat și motive ale unei nesfârșite tristeți. “Când vezi oameni foarte educați privind cu indiferență la oprimare și persecuție, te întrebi ce să disprețuiești mai mult: cinismul sau miopia lor.” (p.63).
Sărbătorile vin întotdeauna cu hrană pentru suflet. Să cinstim această hrană așa cum putem mai bine!
Dincolo de temele majore legate de demnitate, conflicte între generații, corupție și violență, mesajul încurajează spre a da curs puterii de a rezista în fața presiunii elementului agresiv. Autorul nu încurajează direct spre a avea încredere într-un ideal abstract, însă lansează câteva provocări legate de religie, filosofie, moralitate care ar putea oferi suficiente motive la care cititorul să facă apel pentru a rezista unei încercări personale sau în fața unui factor negativ de transformare ori de distrugere.
Pentru că vorbim despre un scriitor laureat al Premiului Nobel (2010), rafinamentul literar și expresivitatea sunt la un nivel foarte înalt, în așa fel încât totul este desenat din cuvinte, pictat, sculptat până în cele mai mici detalii, având grijă să lase cititorului plăcerea de a adăuga prin imaginația sa ceva ce crede de cuviință, dar nu pentru că ar lipsi ceva; ca un bunic înțelept care își convinge nepotul că a-l lua în brațe este cea mai mare bucurie a sa, că trăiește pentru a primi, în timp ce, în realitate, timpul său este folosit doar este pentru a dărui. Totuși, mai mult decât toate aceste elemente literare impresionante, am iubit la această carte dialogurile. Personajele sunt foarte clar delimitate, dar nu doar pentru că așa îți spune autorul, ci pentru că așa se prezintă singure. Așa cum un cântăreț se naște cu un anumit timbru, cu capacitatea de a cânta, de la profesori însușindu-și doar tehnica interpretativă, la fel cred că această abilitate de a da viață personajelor este la Mario Vargas Llosa un talent nativ. Poți face un exercițiu de imaginație și să lași în roman doar dialogurile. Ai înțelege absolut totul, chiar și subtilitățile pe care le presupune această temă delicată. Iar lucrul acesta pentru că dialogurile sunt vii, autentice, și când ne vorbesc despre dragoste, dar și când ne arată cât de crudă poate fi viața uneori.
Romanul adună într-o combinație unică picături de viață, fragmente de suflete, la început sub forma unor întâmplări, apoi realizezi că, de fapt, ele sunt ființe, bucăți din greutățile vieții, unele pe care le duceau printr-un dat al firii, altele pe care și le-au făcut singuri prin alegeri proaste. Fără picăturile de magie presărate peste tot în roman (vrăjitoarea vizionară, fiul clarvăzător și prietenia sa cu personajul invizibil care plânge pentru păcatele oamenilor pe care le cunoaște și le duce cu el în mod concret, chiar și agnosticismul lui Rigoberto) construcția ar părea o banală ficțiune. Cu toții de-a lungul vieții avem parte de drame, bucurii, de magie ori de întâmplări șocante. Ele însă încep să capete sens atunci când le vedem prin construcția complexă din care fac parte și alți oameni. Viziunea, după Llosa, vine după curajul de a păstra, proteja, respecta. Acesta este începutul. Apoi, oricât de greu sau șocant se va dovedi parcursul, „soarele strălucitor [ne va] scălda interiorul…” (p.332).
„De azi înainte vreau să duc o viață liniștită și ordonată, să mă dedic muncii mele” (p.312) spune Felícito când apele s-au temperat și când dintr-odată simți că percepția ta de cititor trece într-un alt plan, unul al liniștii ce a fost tot timpul vie și strecurată ca un personaj ascuns printre întâmplări, dar care acum veghează de sus destinele oamenilor. Aceasta este victoria eroului discret – simplitatea. Cea pe care și-a dorit-o cel mai mult, pe care a căutat-o toată viața sau prin toată această lume vicioasă și toxică. Și a găsit-o… în interior! Eroul discret este în fiecare, la început un biet muritor în căutarea sensului. Când își întâlnește idealul său, învinge. Idealul său este simplitatea.
Romanul urmărește povestea unui băiat crescut într-un orfelinat, recrutat ulterior de serviciile de securitate pentru a deveni spion. Printr-o întâmplare, el salvează viața președintelui și ajunge să fie unul dintre valeții acestuia. Cartea oferă o perspectivă asupra societății comuniste, evidențiind contrastul dintre nomenclatura privilegiată și oamenii simpli lipsiți de resurse. Personajul principal oscilează între aceste două lumi și, în final, se retrage într-o chilie de călugăr, unde își consemnează confesiunile care constituie substanța romanului.
Criticul Ioan Holban descrie „Spovedania unui valet” ca fiind „cartea unui învingător printre învinșii, atât de numeroși, ai unei epoci din trecutul nostru recent”. Dar această apreciere este, prin altele, și un semn că atunci când critica dorește să laude o poate face chiar înainte ca autorul să-și scrie cartea.
Am fost dezamăgit de această carte. Parcurgând prima jumătate, am vrut să mă opresc, să renunț la ea, dar la un moment dat am înțeles că, până la un punct, aici este vorba nu doar despre viciu, ci și despre dragoste, despre sentimentele firești, umane care pot supraviețui degradării morale a omului în comunismul din România lui Ceaușescu. La final am realizat că nu despre asta este vorba și că, de fapt, autorul dorește să arate imensa capacitate de transformare a naturii umane, cu tot parcursul său de la eșecul impus de înstrăinare ori singurătate (orfelinatul), tentația viciului ca semn de putere (activitatea de securist) până la regretul celor înfăptuite (spovedania sa la mănăstire). Nu cred că a reușit sau poate a reușit, dar nu am înțeles eu și atunci să-mi fie cu iertare.
Romanul are puține evenimente pentru a avea consistență și, poate, de aceea s-a preferat acest înveliș al relatării confesionale. O relatare directă ar fi evidențiat simplismul faptic exagerat de înțelesuri prinse din zbor doar de nostalgicii acelei perioade când, fie și numai sugerarea unui adevăr cunoscut de toată lumea, era un act de mare curaj. Spovedania este un act realizat prin voință proprie, nu impus. Ceea ce este impus nu mai este spovedanie, ci destăinuire sau cel mult confesare. Prin spovedanie omul se eliberează de păcat și este iertat. Această componentă a iertării lipsește din roman ori, pe alocuri, este artificial presărată așa într-un mod discret și limitată la cadrul unor întâmplări. Nici măcar sfârșitul vieții sale nu se încadrează la capitolul iertare pentru că drept cauză a morții este indicată în mod direct justiția divină. De ce am considera-o pe aceasta o iertare? Doar pentru că și-a recunoscut faptele forțat de fratele său?
Torționarii precum personajul principal al acestui roman nu prea au remușcări. După ce povestește o groază de întâmplări bizare, ce nu par deloc rememorări, ci niște episoade asupra cărora ai îndoieli că au fost reale pentru că sunt prezentate într-un mod lapidar, apare sfârșitul tragic: peste călugăr (autorul confesiunilor din caiete) cade un copac și anchetatorii analizează doar două variante: sinucidere sau omucidere?
În calitate de cititor ce ar trebui să mă impresioneze? Că un orfan ajunge spion? Că a omorât un câine care urma să-l atace pe președinte și așa i-a intrat în grații devenindu-i valetul preferat? Că a iubit-o puternic pe Maria? Că lumea în care trăia era plină de vicioși și oamenii se spionau unii pe alții ca în „1984” al lui George Orwell? Nu! Este prea puțin. Au existat în el, ca protagonist, sentimente umane care au dus spre dragostea față de Maria și, deopotrivă, spre atrocitățile pe care le-a făcut ca securist. Pe vremea aceea oamenii simpli erau adesea puși în situații ca acestea și lucrul acesta nu-i evidenția, ci, dimpotrivă, exista un fenomen social care încheia aceste fapte și aplatiza până la un punct condiția umana. În toate cele ce i s-au întâmplat nu există ceva aparte care să-l ducă spre mănăstire. Sau poate au existat, dar autorul nu le-a consemnat. Există chiar un pasaj în care Maria îi împărtășește mai multe despre sentimentele sale religioase curate, iar el spune despre sine că nu este absolut deloc impresionat de toate acestea. Dacă nu a fost impresionat de trăirile religioase ale altora, cum de mănăstirea a fost un refugiu pentru el? Poate exista o legătură, desigur, însă autorul nu ți-o prezintă, iar eu în calitate de cititor nu doresc să scriu nimic în cărțile pe care le citesc. Accept să fiu invitat la un supliment imaginativ, dar nu la completări. Autorul forțează această pioșenie și o pune pe seama autorității starețului, fratele său de sânge, care se impune și îi smulge întreaga confesiune pe care îl obligă să o scrie în caietele sale. Dar de aici până la a deveni zelos în practica sa și a-l compara prin această surprinzătoare schimbare de comportament cu marii pustnici care se rugau continuu chiar și când condițiile climatice le erau potrivnice este drum lung, prea lung pentru ce ni s-a prezentat, ceea ce consider ca fiind o gravă eroare de conținut.
Probabil că romanul a fost incomplet. Că autorul ar fi vrut să-l revizuiască după ce îl lăsa în așteptare puțin ca să-și limpezească gândurile. Romanul a fost publicat postum și probabil cineva s-a grăbit.
Sunt atinse teme majore legate de dinamica socială și morală, însă ambalajul îl face inaccesibil sau greoi nu pentru că la mijloc ar fi ceva profund care nu poate fi exhaustiv prin concret și ar fi nevoie de o evadare în abstract, ci pentru că sunt exagerate firul epic și impactul personajului. Nu știu ce nostalgii îi determină pe unii să-l considere reprezentativ pentru autor. Din punctul meu de vedere nu este. Romanul său din 1983, „Ruptura”, are o vivacitate căreia „Spovedania unui valet” nu-i poate fi nici umbră.